Așteptarea perpetuă

Mihai BUZNEA

Cred că una din marile virtuți ale poporului nostru este capacitatea de a nu-și pierde răbdarea și de a crede în destinul său, indiferent de decepțiile și loviturile de care a avut parte de-a lungul istoriei. De ce invoc tocmai azi o atare însușire? Fiindcă astăzi e 24 ianuarie și se împlinesc 148 de ani de la făptuirea Unirii Principatelor Române. Spiritul vizionar al poetului progresist și patriot român Vasile Alecsandri, cel care i-a inspirat nemuritoarea Horă a Unirii, se întruchipa în mod strălucit în acel început de an 1859 la Iași și la București: un neam, o țară, un destin. Prefigurarea momentului celui mare venise, însă, cu mai bine de un an înainte de la ilustrul cărturar și politician Mihail Kogălniceanu, care în reunirea din 7 octombrie 1857 a Divanului ad-hoc al Moldovei rostise aceste cuvinte celebre și nemuritoare: „Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărîtă de toate generațiile trecute, aceea care este sufletul generației actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generațiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat”.
Entuziasmul și încrederea din acele vremi răzbat pînă în zilele noastre ca un ecou dătător de speranțe. După aproape un secol și jumătate dezideratele exprimate atunci rămîn de o strictă, dar și dureroasă realitate. E-adevărat că am avut parte de o sumedenie de alte momente la fel de înălțătoare ce au ținut vie flacăra speranței, precum independența de stat de la 8 mai 1877, victoriile militare răsunătoare din timpul primului război mondial de la Oituz, Mărășești și Cireșoaia, unirea cea mare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 care a consfințit viabilitatea statului român modern. Au mai fost, apoi, contribuțiile de jertfă la înfrîngerea fascismului și, ca o apoteoză, victoria revoluției anticomuniste din decembrie ’89, instaurarea noului sistem politic democratic, primirea în NATO și aderarea la Uniunea Europeană. De-acum, calea ne este cu adevărat deschisă spre ce profețea Mihail Kogălniceanu: fericirea generațiilor viitoare.
Oare așa să se întîmple?
Din cele 34 de milioane de români, doar 22 de milioane se regăsesc trăitori pe pămînturile natale situate între granițele istorice, iar dintre aceștia cam două milioane ce țin de etnia maghiară conlocuitoare se raportează la o altă apartenență și la un alt sistem de valori. în atare condiții, armonia interetnică bazată pe egalitate, pe interese comune și respect reciproc devine o simplă pastișă, invocată doar în campaniile electorale, și nu criterii ale conviețuirii de fiecare zi. Apoi, alte patru milioane de români-moldoveni trăiesc în așezările de pe malul stîng al Prutului, în Republica Moldova. Alte milioane întîlnim în ținuturile bucovinene ale Ucrainei, în cele bulgărești, în Serbia și Ungaria. Cum să mai urmăm, așadar, îndemnurile poetului: „Hai să dăm mînă cu mînă,/ Cei cu inima română”? Și, ca un paradox, lărgirea granițelor europene ne lasă acasă tot mai puțini conaționali, pentru că mulți se văd nevoiți să o apuce pe calea străinătăților spre a găsi pe-acolo ceea ce le lipsește aici, adică acasă. în căutarea fericirii personale, aceștia nu reușesc decît a-i face pe alții fericiți, ai noștri mulțumindu-se (pentru că nu au încotro) doar cu iluziile care le fac, atrăgător, cu ochiul.
La urma-urmei, la ce-ar sta aici?! Spre a fi publicul amorf al unui spectru social degradant, de fariseism politic și abuz exacerbat, al guvernanților? De minciună și prefăcătorie? De false valori și de o vulgaritate deprimantă și dezarmantă? Nu pot răspunde acestea spiritului curat născut acum aproape 150 de ani! Nu acestea au fost, sînt, dorința noastră cea mai mare. Și pentru că spiritul poetului nostru nepereche, Mihai Eminescu, de la a cărui naștere am omagiat zilele trecute 157 de ani, este la fel de viu, se cuvine să încheiem aceste succinte rînduri cu una din cugetările sale celebre: „Cînd panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confrații lor (…) se vor stinge pe rudă de sămînță de pe fața pămîntului nostru, cînd pătura de cenușeri, leneșă, fără știință și fără avere, va fi împinsă de acest popor în întunericul ce cu drept i se cuvine, abia atunci poporul românesc își va veni în fire și va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăți”.
Dar astăzi este Ziua Unirii și se cuvine să redevenim optimiști. Chiar dacă pentru mîine se-anunță neguri și tulbureală. Din ele se vor iți, pînă la urmă, armonia și fericirea. Nu ale generațiilor prezente, ci ale celor viitoare. Totul e să nu ne pierdem nădejdea. il Kogălniceanu, care în reunirea din 7 octombrie 1857 a Divanului ad-hoc al Mold

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!