AVERS & REVERS

Cărți pierdute

Dan PERȘA

Am visat deseori, cu ochii deschiși, asupra sorții bibliotecii din Alexandria, unde au ars peste 900.000 de volume. Focul a mistuit unicate, cărți ce nu au mai ajuns pînă la noi și al căror conținut nu îl vom cunoaște niciodată. Am considerat acel incendiu din timpul lui Cezar una din marile tragedii ale omenirii și am căutat să-mi închipui ce va fi fost scris în acele volume. E imposibil de știut, dar imaginația te poate purta spre o lume paralelă a gîndirii, a unei culturi diferite de cea cunoscută nouă azi. Și, totuși, cărțile arse în biblioteca din Alexandria nu sunt singurele pierderi. M-am întrebat, deseori, cum funcționează acest fluviu care este cultura, de ce se debarasează de anumite simțiri și idei, pentru a păstra altele? De ce au fost preferate anumite opere, încît copiștii le-au multiplicat, astfel că Odiseea, Iliada, dialogurile lui Platon, tragicii greci, au ajuns pînă la noi, în vreme ce alte opere au fost date uitării? Unele distruse, chiar, din motive dogmatice, altele, poate, deoarece nu au fost înțelese. E ceva ce-mi aduce aminte de autodafeurile de cărți ordonate de Hitler în piețele publice. De autorii puși la index în vremea regimului comunist. De scriitori, mai apropiați zilelor noastre, ghinioniști. Ca Malcolm Lowry, al cărui editor i-a pierdut manuscrisul romanului „Ultramarin”. Sau de cei care și-au ars singuri opera, pentru că au avut revelația unei alte viziuni asupra existenței și tot ce-au scris pînă atunci li s-a părut caduc. Și nu poți avea măcar o vedere decadentă asupra culturii, pentru a spune că tot ce se construiește nu poate fi construit decît pe cenușa a ceea ce-a ars – idee ce, probabil, l-ar fi încîntat pe Nero. Pentru că nu e adevărat. Simțămintele artistice au continuitate, ideile așișderea, totul se construiește pe fundația existentă deja, viitorul vine din trecut, din ideile și imaginile înaintașilor. Ceea ce face clar un fapt: ca să existe, mîine, o cultură românească, ea trebuie să existe astăzi. Nu cenușa e solul prolific al culturii, ca în cazul culturilor de plante, ci, dimpotrivă. Și, totuși, trăim o vreme în care pentru cultură nu se găsesc bani, oamenii ce au darul creativității mor de foame, cei care caută să capteze și să reflecteze fenomenul cultural abia au din ce-și duce zilele – deși susținerea, de pildă, a scriitorilor unui județ ar costa cu mult mai puțin decît, să zicem, întreținerea unei echipe de fotbal. Cărțile nu se pierd doar datorită bibliotecilor arse, datorită autodafeurilor, datorită neînțelegerii unor idei. Ci se pierd și pentru că nu ajung să fie scrise. Și acestea reprezintă cel mai mare număr dintre cărțile pierdute.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!