Bărbați care stau de bunăvoie în spatele gratiilor

Pentru un om de rînd, care a avut de-a face cu poliția doar cînd și-a făcut buletinul de identitate sau și-a scos pașaportul și nu a intrat niciodată într-o sală de judecată sau într-un penitenciar, viața de dincolo de gratii reprezintă un adevărat mister. Și, pentru mulți, o provocare. Există, însă, o categorie de oameni, nu puțini, pentru care o ușă care se închide în spatele lor și zdrăngănitul de cătușe i-au transformat într-un fel de roboți. Ei sînt gardienii de penitenciar. Sau, altfel spus, supraveghetorii de celulă.
La Penitenciarul din Bacău, unul dintre cele mai mari din țară, sînt doar șase astfel de supraveghetori, care, odată la două zile, timp de 12 de ore, intră în contact cu deținuții. Doi dintre ei au prenumele de Vasile, lucrează de mai bine de 20 de ani cu gratiile și vizetele și nu vor ca lumea să afle prea multe despre identitatea lor adevărată. Nu pentru că le-ar fi teamă, pentru că de acest sentiment au scăpat demult, ci mai degrabă dintr-o oarecare reținere pentru „ca cei de afară” să nu afle unde lucrează. Discuția cu cei doi subofițeri care se apropie de pensie decurge molcom, în totală contradicție cu scrîșnetul rece, de fiare, ce sparge din cînd în cînd atmosfera.
Fără să fi fost vreodată cercetați, judecați sau condamnați, cei doi supraveghetori au petrecut 20 de ani în pușcării. Au stat printre hoți, tîlhari, violatori și criminali… Nu se știe cîți dintre aceștia au executat pedepsele pînă la capăt. Cert este că infractorii au plecat, iar gardienii au rămas. „Pentru deținut, condamnarea nu este bătută în cuie. El poate munci, pentru a-și reduce pedeapsa, sau poate beneficia de o amnistiere, ca în 1988, cînd penitenciarele aproape că s-au golit. Pentru noi, însă, „condamnarea” este pe viață. Stăm pînă la 55 de ani și nu există grațiere. De aici ieși numai cînd îți vine rîndul la pensie”, spune unul dintre agenți.
Programul de lucru din penitenciar este, ca peste tot în unitățile militarizate, de 12 ore cu 24. După ce calcă dincolo de zidurile pușcăriei, supraveghetorul își ia „obiectivul” în primire și se apucă de treabă. Coridorul este rece și lung, cam cît un teren de fotbal, iar de-o parte și de alta sînt 10-12 dormitoare, în care se găsesc,în medie, 300 de deținuți. „Imediat ce ajungi la serviciu, deținuții încep să bată la uși. Fiecare are ceva de spus. Zilnic, facem cam 20 de ture de culoar și deschidem de cel puțin cinci ori vizorul fiecărui dormitor. Pe lîngă asta, trebuie să-i scoatem pe deținuți la masă, la plimbare sau să-i pregătim pentru orele de educație civică”, completează celălalt agent.
Mîna dreaptă a supraveghetorului este șeful de cameră. Sau „rechinul”. El stabilește cine în ce pat doarme, el deschide primul pachetele cu mîncare și fumează numai de la alții. „Bobocii” trebuie să se supună, eventual să-i spele rufele, și niciodată să nu-l pună pe șeful de cameră în inferioritate în fața gardienilor. Ce mai, rechinul este cel care face legea și nimeni nu poate ieși la raport, în fața supraveghetorului, fără ca el să știe.
Cei care au trecut prin închisoare știu asta. Pe baza celor spuse de „rechin”, supraveghetorul știe ce are de făcut. Una dintre regulile sacre din Penitenciar este să ai ochii închiși, dopuri în urechi și gura astupată. Pentru că aici totul se află imediat și nu este exclus ca cel mai puțin inițiat să ajungă damă de companie.
Desigur, gardienii de penitenciar au și ei familiile lor, despre care preferă să vorbească cît mai puțin. Pentru ei nu există nici sărbători, nici alte satisfacții profesionale. Privind din exteriorul penitenciarului, ei sînt cei cu gratiile în față. „Un gardian adevărat nu stă niciodată să înmulțească zilele de serviciu cu lunile și cu anii, adică să afle exact cît a stat în închisoare. Dacă i-ar fi mintea la asta, cu siguranță ar înnebuni înainte să prindă pensia”, cred ei. (Florin CRĂCIUN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!