Bătrînă paralizată, salvată cu elicopterul piloților militari

Elicopterul se învîrte de cîteva ori și caută un loc mai bun de aterizare. încearcă să evite cablurile electrice și copacii înalți. Polițistul din comună, cu căștile militare pe urechi, îi îndrumă către zona grădinilor, și după cîteva minute piloții găsesc locul cel mai potrivit: o parcelă de lucernă, lată de doar cîțiva metri, aflată între o limbă de pămînt cultivată cu porumb și alta cu fasole. La aproape un metru de pămînt, mecanicul sare din cală și îi ghidează pe piloți către o zonă mai plată. Elicopterul se așează cuminte pe sol. Aproape imediat răsar în jurul nostru sătenii, uimiți de pasărea de oțel care a aterizat în grădina lor. Nu s-ar fi așteptat să se întîmple așa ceva vreodată. în aceste zile însă, nu mai este nimic neobișnuit. Medicul din Asău și o asistentă medicală coboară cu o targă, și oamenii înțeleg că Maria Muscă, bătrîna de 78 de ani, paralizată, va fi dusă la Comănești. „E vai de capul ei, a rămas și ea și toți copiii ei fără case. Parcă au fost blestemați, și acum băieții parcă nici nu mai sînt în toate mințile. Bătrîna stă la o rudă mai îndepărtată și plînge tot timpul, nu se mai oprește”, ne-au spus femeile care se adunaseră în jurul elicopterului.

„Ne este rușine să primim de pomană”

în timp ce medicul și asistenta s-au precipitat în sat către bătrînă, femeile au început să plîngă. Nu pentru a cerși milă, ci de rușine. Gospodari așezați, cei de pe Apa Asău nu sînt deloc bucuroși că primesc de pomană de la semenii lor. Nu au încotro, pentru că fiind izolați complet de aproape o săptămînă nu au de unde să se aprovizioneze cu cele trebuincioase. „O duceam mai bine ca în oricare ani din urmă. Chiar era prea bine: case, mașini, animale, și cred că de asta s-a abătut mînia lui Dumnezeu asupra noastră. Aveam de toate, nu ne trebuia nimic. Ba, mai dădeam și la alții. Nici acum n-avem nevoie de prea multe. Nu ne trebuie de pomană. Noi sîntem oameni gospodari și ne refacem casele și toate acareturile. Dar să ne facă drumurile și podurile. La astea avem pretenții. în fiecare an se întîmplă tot felul de minuni cu inundațiile, de fiecare dată vin, promit, pleacă și apoi uită. Doamne, oare cîți ani ne-or trebui ca să refacem totul?”, se uită disperată la dezastrul din jur una dintre femei. Ușurel, tînguitor, o femeie blondă, cu obrajii în flăcări de rușine, mai poveste încă un eveniment care s-a petrecut la școala dinn sat. „Avem și noi niște bețivi în sat și le-a pus Dumnezeu mîna în cap, că apele au luat cine știe din ce beci un butoi cu vin. L-au găsit nenorociții ăștia, s-au îmbătat și au început să facă circ la școala din Asău, unde se împart ajutoarele. Nu s-au potolit nicicum și i-au prins bărbații și le-au tras o mamă de bătaie, de le-a sărit imediat beția și cheful de scandal. Uite așa se găsește cîte unul de asta să facă un sat întreg de rîs”, a spus femeia, ridicîndu-și părul de pe frunte și sărind să dea la o parte o bucată de gard, ca să facă loc tărgii cu femeia învelită într-o pătură.

„La ce mă mai ține Dumnezeu?”

Cînd înțelege unde este dusă, femeia de pe targă începe să plîngă în hohote. „La ce mă mai ține Dumnezeu, că nu mi-a mai rămas nimic? Sînt și bătrînă, sînt și bolnavă”, spune bătrîna printre hohotele de plîns uscat, fără lacrimi. Mecanicul elicpoterului apucă de un braț al tărgii și ajută ceilalți bărbați să urce targa în cală. Sare și unul dintre piloți, și targa este stabilizată pe podea. Una dintre femei se apropie de doctor și îi spune ceva. Acesta desface o sacoșă și scoate cîteva cutii cu medicamente. Apoi cheamă mai mulți săteni și începe să împartă antibiotice și alte medicamente de-a valma, iar oamenii pleacă în tăcere, cu capetele plecate. în zgomotul infernal, unul dintre piloți verifică dacă totul este în regulă și poate porni. Medicul face semn către cineva din jur să se apropie. Apoi îi dă mecanicului o serigă plină cu un lichid, în vreme ce caută vata cu care să dezinfecteze locul unde va face injecția. Privesc fascinată la scena pe care în alte condiții nu mi-aș fi putut-o imagina, și la mecanicul de elicopter care în vreme ce vorbește în cască cu colegii săi de la manșă, e atent la manevrele medicului. âmi vede uimirea din priviri și-mi spune ceva de genul că asta nu-i nimic. ânțeleg brusc că acești oameni au văzut și măreția, dar și mizeria unamă în cele mai profunde forme. Oamenii aceștia pe care nu-i întreabă nimeni dacă au mîncat, de cînd nu au mai dormit mai mult de cîteva ore pe noapte, de cînd nu au mai ajuns pe la casele lor sau de cînd nu au mai luat legătura cu cei dragi. Sinistrații își trăiesc dramele lor și nu-i mai interesează nimic altceva. în tot acest timp, piloții militari sînt și salvatori, și psihologi, și moașe comunale. firesc și fără spectacol. âși fac datoria, spun ei, în timp ce în burta elicopterului se înghesuiau alte tone de alimente. Apoi, unul dintre piloți se apropie de stiva imensă de apă minerală clădită în mijlocul stadionului din Comănești și ia o sticlă. Dă s-o desfacă, o lasă pe un bax și se apropie de unul dintre șefii săi. âl întreabă dacă poate să bea din apa adusă pentru sinistrați, că nu a mai avut timp să-și cumpere din Bacău. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!