Bătrînii își vînd cărțile pentru a supraviețui

În vitrina micii librării din stația de autobuz de pe Bulevardul Republicii din Onești, alături de cărți noi, de manuale școlare se pot zări și coperțile îngălbenite de vreme ale unor cărți din colecția „Dicționarul înțelepciunii”. Vînzătoarea ne-a spus că volumele au fost aduse de o bătrînă pensionară, fostă ingineră, copleșită de datorii și greutăți. Nu, nu este singură, ne asigură vînzătoarea. Are un fiu dar acesta este plecat cu familia sa în străinătate și, acolo, se întrece în a strînge bani! Cu tristețe în glas, vînzătoarea mărturisește că nici măcar nu s-ar gîndi să își vîndă cărțile care le are în bibliotecă, acasă: „Este ca și cum ți-ai vinde prietenii!”. Bătrîna, însă, e disperată, trăiește în suferință și o mai ajută doar vecinii să nu fie cuprinsă de umilințele acestor zile. Și cărțile pe care le vinde la anticariat.

Mulți pensionari, în zilele de iarmaroc, își iau lucruri din casă pentru a le vinde, pentru a-și plăti datoriile sau pentru a-și procura bani de medicamente. O imagine sumbră, necrezut de jalnică, îți oferă aranjîndu-și pe mese lucruri șterse și periate îndelung, încercînd să acopere astfel, trecerea timpului. Femeile vînd haine de-ale copiilor lor, care le-au fost dragi. Pantofii cu toc ce le aduceau atîta mîndrie și stăpînire de sine sînt azi o speranță de a cîștiga ceva bani, a-și mai îndulci nu zilele, ci o oră-două a acestor vremuri, cînd sărăcia pîndește orice moment pentru a-ți bate în ușă. Pînă și ramele fotografiilor luate de pe perete lasă să se vadă în chenarul lor tristețea de a te descurca greu. Bărbați în puterea vîrstei au renunțat la toate șuruburile, piesele și uneltele de lucru și se gîndesc ce să mai aducă la iarmaroc, acolo unde cumpărătorii trec doar cu mirare printre ei.

Pe o masă am zărit iarăși cărți – Biblia! Am simțit deodată neliniștea unui gînd: cînd cauți să vinzi această carte în care ai citit „Pildele lui Solomon”, „Cîntarea cîntărilor”, ce ia murmurat-o de multe ori, mai poți avea, oare, ceva de vînzare? Ca un „blestem”al acestor vremuri, la doar cîțiva metri se află maldăre de haine din colectele și tomberoanele Europei, și, printre ritmuri stridente de manele auzi vocea celor dintre ele: „două la zece mii!” Zeci de pantofi cărora cu greu le găsești perechea sînt răsturnați între aleile pe care oamenii trec și nici măcar nu se mai pot mira. (Ion MORARU)