Constantin CĂLIN
Foarte important e la Bacovia „versul dat” (le vers donne), adică primul al fiecărui poem. Uneori el e descriptiv, pleacă de la o constatare imediată, surprinde o impresie sau o senzație: „Amurg de toamnă pustiu, de humă”, „Afară ninge prăpădind”, „Potop cad stele albe de cristal”, „Ce frică fără cauză”, „Profil de burg gigant”, „Duminică simplă, burgheză” etc. Alteori are deschideri narative ample: „Dormeau adînc sicriele de plumb”, „De-atîtea nopți aud plouînd”, „Barbar cînta femeia-aceea”, „Mă prăfuise timpul dormind peste hîrtii”, „Muzica sonoriza orice atom”, „Ascultam povești” etc. În nu puține dintre „versurile date”, Bacovia iese ca un actor la rampă și vorbește despre sine: „Azi am gîndit/ Artă”, „Azi nu mai scriu nimic”, „Sunt solitarul pustiilor piețe”, „Stau… și moina cade, apă, glod…”, „Iarna, de-o vreme, mă duce regretul” etc. Are alura unui personaj meditabund, pe care te simți obligat să-l iei în seamă. Rareori spontan, „versul (său) dat” e, în destule cazuri, versul purtat ani de zile în minte. E fie premisa („Cînd orice se vinde”), fie, mai des, concluzia unui raționament întors pe toate fețele: „Cît de străin sunt de țara mea”. De zeci de ori acest prim vers sună ca un oftat: „Iubire, trecut pasional”, „Ce trist este pe lume”, „Zadarnic flaute cîntă”, „Curg zilele spre cimitir” etc. Sînt însă și exemple în care e epigrafic („Aici sunt eu”), ferm sau are tăietură de aforism: „Talentul rîde sardonic”. Începute astfel, poemele nu pot fi decît scurte. Cititorul e interesat de continuarea lor, dar, cred că și mai tare, de ceea ce a fost înainte de notarea „versului dat”: evenimente și situații.
Impresionează, apoi, la autorul Plumbului, generalizările gen „Sunt cel mai trist din oraș”, „Întreg pămîntul pare un mormînt…”, „Tot haosul e-o veselie de eter”, „Orașul tot e violet”, „Mi-am realizat/ Toate profețiile/ Politice”. Poetul a preluat acest procedeu de la Macedonski, care l-a impus prin versuri ca: „Orașul întreg schintiază”, „Tot cerul e roz și lila” etc. Îl știu și-l folosesc, de asemenea, mai mulți dintre contemporanii lui Bacovia. De pildă, Goga: „Eu sînt un om fără de țară,/ Un strop de foc purtat de vînt,/ Un rob răzleț scăpat din fiară/ Cel mai sărac de pe pămînt”. Și Minulescu: „În cinstea ta,/ Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint”. Și Topîrceanu: „O, tu cea mai nebună dintre toate/ Manon, Manon!…” Și V. Russu-Șirianu: „Prietene care o dată m-ai lăudat,/ Îți scriu din orașul cel mai plouat”. Nici unul dintre aceștia nu-l folosește însă atît de insistent și (cu excepția lui Goga) de credibil.
În ce constă diferența? Superlativele, absolutizările, afirmațiile totalitare ale lui Bacovia nu vin dintr-o exaltare factice, nu sînt orgolioase, arogante, impudice sau pleziriste. Dimpotrivă, ele au un fond de umilință și de resemnare. Prin „Sunt cel mai trist din oraș” ori alt vers de acest fel, Bacovia nu se izolează de ceilalți, ci îi include (reținînd pentru sine doar plusul) în sfera largă a tristeții. Paradoxal – și asta aproape mereu – gestul său e de solidarizare. Insă pe cînd el are voința de a suferi, mulțimea n-o are.
Există și o represivitate retro la Bacovia. Ideea pe care ne-am format-o despre poet ne face să credem că vorbele sale au un conținut psihologic mai bogat decît cel de azi. Dacă într-adevăr e așa, asta se datorează colaborării generațiilor ulterioare cu textele sale. Cert e însă numai faptul că valorile afective ale anumitor cuvinte erau, în epocă, diferite de cele pe care li le dăm noi. Un fragment din Bachelard îmi confirmă această părere: „Cei care au trăit în secolul trecut (al XIX-lea – n.m.) rostesc cuvîntul «lampă» într-un mod cu totul diferit decît noi. Pe mine, visător de cuvinte, cuvîntul «bec» mă face să rîd. Niciodată becul nu ne va fi atît de familiar pentru a primi un adjectiv posesiv. Cui i-ar veni să spună, astăzi, «becul meu electric», așa cum se spunea pe vremuri «lampa mea»”. Cui îi mai vine – mă întreb la rîndul meu – să-i ceară „iubitei” ceea ce-i cere poetul în „Decembrie”? Atmosfera de acolo e aproape de neînțeles pentru un tînăr crescut cu calorifer în casă, posesor recent de DVD și băutor de whisky: „Te uită cum ninge decembre…/ Spre geamuri, iubito, privește – / Mai spune s-aducă jăratec/ Și focul s-aud cum trosnește.// Și mînă fotoliul spre sobă,/ La horn să ascult vijelia,/ Sau zilele mele – totuna – / Aș vrea să le-nvăț simfonia.// Mai spune s-aducă și ceaiul,/ Și vino și tu mai aproape, -/ Citește-mi ceva de la poluri,/ Și ningă… zăpada ne-ngroape” etc. În cei care n-am crescut la bloc și am rămas „visători de cuvinte”, „sobă”, „jăratec”, „horn”, „ceai”, lectură în fotoliu, „lampă”, „clampă” trezesc nostalgii. Noi continuăm să investim nu numai intelectual, ci și sentimental în Bacovia. Sîntem, poate, ultimii care mai înțelegem ce spun versuri ca „Trist, cu-o pană mătur vatra, solitar…”, „Și-acum cînd geamuri triste se aprind”, „Bate gol, în poloboace, butnăria”, „Tabla tuburilor sună aiurea tuturor…” și vibrăm în fața lor.
Lasă un răspuns