Oricât aș vrea să evit subiectul acesta devenit loc comun, în aceste zile este imposibil. An de an, în perioada 21–25 decembrie, a discuta despre Revoluție a devenit cel mai facil mod de a îngropa în Istorie un eveniment ce a generat infinit mai multe întrebări decât răspunsuri. La fel ca mai toată generația mea, am participat – modest și provincial – la evenimentele de-acum 24 de ani. Însă distanța între ce-am vrut (și „eu”, și „noi”) și ce a ieșit este atât de mare încât cu greu se poate explica tot ceea ce se întâmplă astăzi.
De 24 de ani, în ajun de Crăciun, aniversăm Revoluția, comemorăm martirii și încercăm să încropim un fel de bilanț al eșecurilor noastre. Pentru tinerii și adolescenții de astăzi, probabil că este de neînțeles repetarea acelorași discursuri și defilarea acelorași personaje care au transformat sacrificiul a peste o mie de eroi în capital politic și platformă pentru realizarea intereselor proprii și de grup. Decembrie 1989, în mintea și ochii noilor generații, a devenit, cred, un fapt stors de semnificațiile inițiale, un subiect confuz, așa cum receptam noi poveștile bunicilor despre atacul de la Odesa ori despre luptele din tranșeele cehoslovace. A trebuit ca eu să trec prin evenimentele din 1989 ca să înțeleg – cât de cât – lacrimile din ochii străbunicului meu ori de câte ori povestea despre Cadrilater…
Mitingul de sâmbătă, din București, demontrațiile de stradă, marșul către sediul Guvernului, șuturile administrate unui profitor precum Mihail Neamțu sunt dovezi ale frustrărilor și neîmplinirilor acumulate în acești 24 de ani de libertate. Pe de o parte, rănile celor care au înfruntat un regim ce ne adusese la exasperare nu s-au vindecat; au rămas sechele incurabile cauzate de credulitatea și romantismul care ne-au scos din case atunci. Pe de altă parte, „revoluționarii” de mucava răsăriți din neant (precum tinerelul acesta, Neamțu) cred că știu ei mai bine de ce au murit oamenii în Decembrie 1989. Sunt două lumi fără vreun canal de comunicare coerentă.
Între ele stau stavilă crucile de pe mormintele tinerilor împușcați, călcați cu tancul, mitraliați sau luați la țintă de către lunetiști rămași încă anonimi. Dacă va fi cândva posibil un dialog, el ar trebui să înceapă la căpătâiul acestor eroi.
După 24 ani, ce ar mai fi de scris? Ce ar mai fi de povestit? Probabil, TOTUL! Deocamdată, între ce-a fost și ce este a rămas doar speranța unui „va fi” moral și echitabil. Revoluția nu trebuie judecată pe baza criteriilor corporatiste, nu trebuie înecată în calcule de profitabilitate. „Ce-am avut și ce-am pierdut” este expresia neputinței unei generații care a pus mai presus de câștigul material propriu sentimentele și etica. Pragmatismul a ucis idealurile și a transformat o idee creatoare într-un pseudoritual descărnat de orice simbolistică. De aceea, poate, la fiecare 22 Decembrie, suntem condamnați să ascultăm aceleași discursuri și declarații publice pompoase, comemorative, aniversare și bilanțiere, locuri comune ale unui prezent care își uită, zi de zi, trecutul.
Ștefan RADU
Lasă un răspuns