Bocancii lor cunosc fiecare pietricică de pe drum

Navetiști de cursă lungă

• doi elevi din satul Scutaru străbat cîte 16 kilometri pe zi ca să ajungă la școală n în numai două luni și jumătate, Andrei și Fabian au mers pe jos cîte 800 de kilometri fiecare

Doi copii dintr-o localitate uitată de lume și timp ar fi ajuns deja pe jos la Budapesta dacă, în loc să meargă zi de zi la școală, ar fi ales să colinde lumea în lung și-n lat. Fabian Oncioiu și Andrei Ioan Geană au 11 ani și sînt în clasa a V-a la școala din comuna Mănăstirea Cașin. Numai că, spre deosebire de toți ceilalți colegi din clasă și din școală, cei doi micuți au o situație cu totul aparte. Fac în fiecare zi naveta, și nu oricum, ci pe jos. De la o distanță care i-ar lăsa fără replică inclusiv pe atleții de performanță, care sînt obișnuiți ca la antrenamente să alerge kilometri buni pe zi.
Fabian și Andrei merg pe jos cîte opt kilometri ca să ajungă la școală, și tot atîția ca să revină acasă. Cei doi sînt „frați de-al doilea” și locuiesc în satul Scutaru, o veche colonie forestieră pe cale de dezafectare, situată la poalele Munților Vrancei. Scutaru era cîndva o localitate cu oameni bogați care, deși în creierii munților, trăiau din exploatarea lemnului la fel de bine ca cei de la oraș. Azi, în vechile barăci din sat au mai rămas doar familiile foarte sărace, care nu au avut bani să-și facă o gospodărie în altă parte. Sătenii de aici, vreo 50 la număr, trăiesc în niște colibe care nu au nici măcar curent electric, iar la prima furtună mai serioasă riscă să se dărîme peste chiriași. în această situație sînt și părinții celor doi micuți pe care i-am găsit la școala din Mănăstirea Cașin.
Pentru că, chiar și cu lemnul și terenul pus la dispoziție de administrația locală ei nu au avut nici o posibilitate să construiască măcar o baracă în care să se mute cu băieții, cît de cît mai aproape de civilizație. Cei doi copii ai lor sînt acum nevoiți să bată pe jos 16 kilometri pe zi ca să învețe, din cauză că în satul lor nu mai este nici măcar o școală primară. „Ne trezim în fiecare zi la 5,30. Mîncăm, iar ne îmbrăcăm și plecăm spre școală. Pe la 6,00 ne pornim de acasă, ca să fim la școală la 7,30, cînd încep orele”, povestește Andrei Geană. Ca să ajungă la școală, ei trebuie să coboare de la altitudinea de 900 de metri la 500 de metri. De aceea, și drumul de acasă pînă la școală este mai scurt cu jumătate de oră. Adică merg pe jos numai o oră și jumătate, în condițiile în care la întoarcere ajung acasă după două ore de mers neîntrerupt. în drumul lor, cei doi pici nu întîlnesc decît vreo cîteva cantoane silvice și adăposturi rămase de pe vremea în care drumul era cît de cît circulat. în rest, totul e pustiu.

Ar fi ajuns la Budapesta

Dimineața, cînd nici nu se crapă de ziuă, puștii de 11 ani sînt primii care deschid drumul, din cotlonul uitat de lume, spre sat. „Cînd plecăm noi de acasă este întuneric. Abia după ce trecem de jumătatea drumului se crapă de ziuă. Ni-i frică, da’ n-avem ce face, tre’ să vinim la școală. Ne mai luăm cu vorba, mai povestim prostii, sî mai treacă timpu’. Trecim șî prin păduri, șî pi cîmp, șî pi sub dealuri”, spune, îngîndurat, Fabian.
Puștii au deja două luni și jumătate de cînd în fiecare zi pleacă de acasă cu noaptea-n cap către școală. în tot acest răstimp, au străbătut pe jos, prin ger, ploaie și vînt, nu mai puțin de 800 de kilometri fiecare. O distanță apreciabilă, similară cu traseul pe care l-ar face un globe-trotter pornit să colinde lumea. Dacă în loc să meargă la școală ei ar fi pornit în lume, Andrei și Fabian ar fi ajuns, amîndoi, la Budapesta. Faptul că merg prin locuri izolate îi strînge în spate. Au auzit de la oameni „că din pădure au mai ieșît lupchii, da’ di cînd mergem noi nu ni-o ieșit nici unu’ în cale. Nici urși, numai căprioare și vulpchi”, recunoaște Andrei.

Nu întîrzie niciodată la școală

La Școala 2 din Mănăstirea Cașin, Andrei și Fabian sînt priviți ca toți ceilalți colegi. Dirigintele clasei, Constantin Bălan, are numai cuvinte de laudă pentru ei. „Sînt mulțumit că vin la școală și se pregătesc. Sînt copii normali, dotați cu o inteligență nativă, care dacă ar fi cultivată ar avea mai multe șanse în viață. Oricum, fac față cerințelor școlii, avînd în vedere mediul din care provin. Sînt spălați, îngrijiți, ascultători și bine îmbrăcați. Și nu întîrzie niciodată la prima oră, chiar dacă vin de la așa o distanță”, spune dirigintele Bălan. Deși au fost geruri și ploi torențiale, navetiștii cu ghiozdan din Scutaru nu au lipsit de la școală decît o singură zi. Atunci a plouat torențial și drumul forestier pe care merg zi de zi s-a înfundat, devenind impracticabil. Nu strălucesc la învățătură, dar nici ultimii nu sînt. Dirigintele îi situează undeva la mijlocul clasei, spre vîrf, ca nivel de pregătire.

Din rucsac nu lipsește niciodată umbrela

La școala 2 din Mănăstirea Cașin, în jurul orei 13,30 se sună de ieșire. Elevii își strîng cărțile și caietele și pleacă spre casă. La fel și singurii elevi din Scutaru. Rucsacii din spate sînt burdușiți, iar curiozitatea mă îndeamnă să-l întreb pe unul dintre puști ce poartă în geantă, de cîntărește cel puțin cinci kilograme. Andrei, mai curajos, nu stă pe gînduri și scoate imediat tot ce are în săculeț: cinci manuale, zece caiete mici, un caiet studențesc și o umbrelă. „Și Fabian are tot atîtea cărți ca și mine. Are și el umbrelă, că o purtăm tot timpul la noi. Nu se știe cînd plouă, iar drumu’ pînă la Scutaru e lung. Mai bine să o avem la noi, decît să ajungem uzi leoarcă acasă”, explică necesitatea umbrelei Fabian.
Ies amîndoi pe poarta școlii și apucă agale pe șoseaua care duce spre văgăuna în care trăiesc. „Pe asfalt mergem vreo doi kilometri. După care vine o bucată de drum printre case, da’ nu e lungă. Apoi, mergem prin cîmp și după aia urcăm prin pădure. După ce ieșim din pădure, mai mergem prin cîmp o bucată și ajungem acasă”, reconstituie traseul unul dintre navetiști. După gerul crunt de dimineață, cînd temperatura a scăzut sub zero grade, vremea este frumoasă, iar alte perspective decît să meargă pe jos încă nu există.
în ziua în care am fost la Mănăstirea Cașin, iarna încă nu își intrase în drepturi. „Dimineața nu găsim nici o mașină cu care să venim. Nici la prînz nu oprește nimeni să ne ia. Mai vine cîte o căruță și mai mergem cîțiva kilometri, da’ niciodată nu ajunge pînă la noi acasă. Tot pe jos mergem cel mai mult”, spun băieții.
Nu mă încumet să-i las pe puști să meargă pe jos și le propun să-i ducem cu mașina. Se urcă bucuroși și privesc tăcuți prin parbrizul automobilului. Răspunsul este previzibil, dar nu mă pot abține și-i întreb ce și-ar dori cel mai mult în viață. „O mașină, ca să nu mai mergem atîta pe jos”, spune repede Fabian. Și dorința lui Andrei bate în aceeași direcție: „Să scap de naveta asta, să nu mai merg atîta pe jos. Că-s sătul, și de-acu’ vine și iarna. O să fie și mai rău”, îmi răspunde și Andrei, cu jumătate de glas. Amîndoi știu că dorința lor este irealizabilă și că, dacă vor mai dori să vină la școală, vor trebui să înfrunte gerul, nămeții și ploile. Dar să viseze, nu-i poate opri nimeni.
Drumul asfaltat se termină după ce trecem un podeț. Intrăm pe drumul forestier pe care mocirla este suverană, iar pietroaiele adunate de pe marginea albiei Cașinului, așezate denivelat, înlocuiesc orice altă urmă de terasament. Convinsă că telescoapele mașinii redacției nu vor avea viață lungă pe un asemenea drum, îi întreb din minut în minut pe puști dacă am ajuns măcar la jumătatea distanței.

Au rupt cîte cinci perechi de încălțări

Ei știu fiecare colton și mă liniștesc repede: mai este mult. Pe drum, un jeep Toyota, ne depășește în viteză. Mă uit la noroiul aruncat cîțiva metri în urmă și-i întreb dacă o asemenea mașină ar opri să-i ia, să-i ducă mai aproape de casă. „Mașinile astea mai scumpe nu opresc deloc. Mai opresc alea de la silvic și alea care cară lemne. Sau căruțele”, îmi explică unul dintre băieți. Fără să vreau, privirea mi se duce pe încălțămintea celor doi. Sînt îmbrăcați la fel, iar în picioare poartă bocanci din piele. încălțările lor sînt lustruite, ca scoase din cutie. „De cînd a început școala, asta e a cincea pereche de papuci. S-au ros în talpă și mama ne-a luat alții. Ăștia îi avem de o săptămînă”, explică Fabian.
în timp ce noi vorbim, drumul devine din ce în ce mai greu de parcurs cu mașina. Bolovanii sînt tot mai mari, iar intenția de a-i duce pînă acasă devine irealizabilă. „De aici nu prea mai merg mașinile mici, numai alea mari, de la silvic. Tre’ sî vă întoarciți”, spune sfătos unul dintre puști. Cei doi băieți își iau la revedere de la noi și o iau repede la picior. Nici nu apucăm să întoarcem bine mașina, că siluetele celor doi navetiști de cursă lungă se fac nevăzute în zare. Secretul lor este să nu se oprească nici un minut, ca să ajungă acasă pe lumina zilei, așa încît să-și mai poate face temele.

Copiii din Scutaru, condamnați la analfabetism

Faptul că în localitatea Scutaru sînt cel puțin zece elevi de vîrstă școlară, iar dintre aceștia doar doi mai vin la cursuri, ar trebui să le dea de gîndit autorităților. La începutul anului școlar au fost înscriși încă doi elevi, în clasele primare, dar au abandonat după ce au aflat că ar trebui să meargă zilnic pe jos cel puțin 16 kilometri. Cei de la clasele gimnaziale nici nu s-au mai obosit să se înscrie. „Cînd s-a desființat școala primară, în vara trecută, am avut promisiunea că vom primi un microbuz școlar. Era singura variantă să vină la școală și copiii din clasele mici. Dar microbuzul nu a mai venit, iar acum de la Scutaru nu mai vin decît cinci elevi”, ne-a declarat Paul Nistor, directorul coordonator al școlii din Mănăstirea Cașin. Ceea ce nu știe directorul coordonator este că, între timp, de la Scutaru nu mai vin decît doi elevi, iar restul au abandonat școala. Și că, atunci cînd zăpezile vor ajunge de cîțiva metri, nici aceștia nu-și vom mai permite să meargă pe jos la școală.
De la căldura unui birou odorizat, în pantofi de firmă de cel puțin 100 de dolari, cei care au închis școala din Suctaru și ar trebui să rezolve problema transportului școlarilor ridică din umeri, invocînd ba că nu sînt bani, ba că uzina ARO a intrat în reorganizare. Sau că autoritățile locale trebuie să-și rezolve problema în comunitate. Ceea ce ar putea însemna, pe termen lung, că micuții care s-au născut în Scutaru nu vor ști niciodată mai mult decît să stea la coada sapei, de vreme ce nu au condiții nici măcar să descifreze tainele abecedarului și ale aritmeticii. Pentru că experiența arată că, supraviețuitorii cum sînt, copii ca Fabian și Andrei nu rezistă prea mult la un asemenea calvar, iar pînă să termine opt clase se lasă de școală. (Costinela BREAHNĂ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!