Brînza de Gioseni o „bate” detașat pe cea europeană

„Dacă intră hoții peste noi în casă să ne ia banii, ne omoară degeaba, că nu avem nici un leu. Muncim de la prima oră a dimineții și pînă la lăsarea întunericului, parcă în gol. De la o vreme nu mai merge nici agricultura, nici zootehnia. Normele impuse de UE ne leagă de mîini și de picioare. Oare ce vor să demonstreze cu regulile astea? Doar băiatul meu mi-a zis că în Italia nu e, dom’ne, așa! Cică umblă oamenii prin sat și strigă pe la porți: «Hai la roșii!» La noi n-ai să mai poți să vinzi nici măcar în piață!”

Acestea sînt, de ceva vreme, problemele pe care le au soții Ferenț și Lucia Țîmpu, din comuna Gioseni. Oamenii par că s-au născut cu lopata, coasa și roaba în mînă. Nici nu își închipuie cum e să trăiască altfel decît alături de animalele lor din gospodărie. De peste 30 de ani oamenii muncesc fără să crîcnească, deoarece animalele din bătătură sînt peste 400: mai bine de 300 de oi, vreo 40 de vaci rasa Holstein, peste de 20 de porci, capre, cai și păsări, la care se adaugă cultivarea a peste 40 de hectare de teren. De medicul de familie n-au nevoie. Veterinarul este „omul de bază”. Acum, soții Țîmpu sînt deznădăjuiți. Sperau că normele UE vor veni în ajutorul lor, dar, zic ei, s-au înșelat. Li se pare absurd ca putina de stejar în care păstrează brînza să fie înlocuită cu cazanul de inox, iar oile și vacile lor să fie mulse de aparate sofisticate cu generator pe benzină. Cel mai tare îi doare că nu vor mai avea cui să vîndă brînza, iar lînă țurcană va fi arsă de firmele de ecarisaj. După ani de muncă, și-au dat seama că UE nu e „aliatul” pe care l-au așteptat, ci e „inamicul” care cere fără să dea nimic la schimb.

„Un activist de partid a zis să plecam în munți”

Lucica Țîmpu ne pune dinainte un castron plin ochi cu brînză, pîine și furculițe. Așează pe masa de lemn un ștergar curat, țesut de ea și ne îmbie să gustăm. „Luați, luați, că e de oaie! E ținută în putina de stejar, la beci! Luați, că în magazinele din oraș nu găsiți așa ceva”, ne îmbie femeia. Aceasta vorbește repede și tare. Povestește despre familia ei și despre mai toate necazurile care s-au abătut asupra lor. Soții Țîmpu se cunosc de cînd lumea și pămîntul. S-au căsătorit de cînd erau foarte tineri și nu au visat nimic altceva decît să crească animale. „Asta ne-a plăcut! Să muncim și să ne bucurăm de animalele care cresc sub ochii noștri. De la tată-miu am învățat că un om gospodar trebuie să aibă șura plină de animale și putinele doldora de brînză! Am început cu șase vaci și, în timp, le-am înmulțit. Am crezut, că după ce intrăm în UE vom fi ajutați, dar acum ne-am dat seama că nu vom avea niciodată o fermă, ci doar o uzină vie de bălegar!”, spune Ferenț Țîmpu, capul familiei. De ani de zile, oamenii așteaptă „minunea UE”. Acum spun că niciodată nu a fost simplu pentru țăran și nu uită cum, în timpul regimului comunist, „Partidul” le-a pus de sute de ori bețe în roate. „Trebuia să dau săptămînal note explicative și să raportez ba cîte vaci și oi ne-au fătat, ba cît lapte am de la junci, ba cîți purcei am în ogradă, chiar și cîți tineri am cununat! Odată, un activist de partid a venit și ne-a zis că dacă vrem să mai facem zootehnie trebuie să ne mutăm în munți! Greu a fost și pe vremea aceea, dar parcă acum e și mai și!”, explică bărbatul. El își amintește că, pe timpul lui Ceaușescu, lîna era căutată și, pentru fiecare kilogram, primea bani cît putea să cumprere trei pîini. „Acum nu mai cumpără nimeni lîna! Nu am voie nici să o ard, nici să o arunc, că nu mă lasă UE. Ce să fac cu ea? Am depozitat-o în pod. O țin și eu că cine știe, poate oi vinde-o cuiva”, zice Țîmpu. Soția lui își amintește că pînă acum cîțiva ani, veneau cumpărătorii să ia pielea de la oaie chiar din ziua cînd animalul era sacrificat. „Caldă, le-o dădeam. Direct de pe oaie. Acum pieile stau, tăbăcite, claie peste grămadă, în pod”, explică femeia. Deși le-a fost greu și în timpul regimului comunist, soții Țîmpu susțin că „oricum era mai bine ca acum”. Mai ales că din banii obținuți din vînzarea brînzei și-au cumpărat, într-un an, un autoturism Aro nou-nouț.

„Mulsul cu mîna e sfînt”

Necazul oamenilor e că, după ani de muncă, și-au dat seama că toți banii familiei i-au investit în animale și furaje, iar acum, normele UE le-a dat peste cap toate planurile. Aceștia nu înțeleg cum de nimeni nu dă mai mult de 3,8 lei pe kilogramul de carne în viu, iar în măcelării aceasta se vinde cu peste 15 lei. „Cum vine asta? Am un taur de 600 de kilograme și nimeni nu îmi dă pe el mai mult de 18 milioane. Păi, asta e bătaie de joc! Ce să mai zic? Am o vacă Holstein care e la a doua fătare și cineva mi-a dat pe ea 800 mii de lei. I-am zis să o lase aici, că eu pomană de asta nu fac! De fiecare dată cînd trebuie să vînd cîte un animal, cu o mînă parcă l-aș da, cu două parcă l-aș trage înapoi”, spune femeia. Oamenii spun că mulsul cu mîna e sfînt și că nici părinții, nici bunicii lor nu au muls vacile sau oile altfel. „Acum trebuie să îmi cumpăr mulgător cu tot cu generator pe benzină. Păi s-o creadă ei că eu voi strica ugerul la animal cu mașinăria lor. Trebuie să mai cumpărăm un tanc de răcire a laptelui. Eu îl cumpăr, chiar dacă dau pe el 15 mii de lei, dar îmi e că nu mai am cui să vînd laptele și brînza și ce fac eu cu tancul? âl păstrez ca amintire?”, zice femeia, iute. Cît despre cazanul de inox în care trebuie păstrată brînza, oamenii nici nu vor să audă. „Putina de lemn de stejar și oala de lut sînt perfecte. Cum să pun brînza în inox? Cine a mai auzit așa ceva?”, se tot întrabă bărbatul.

„Mi-a sărutat mîna ministrul Flutur”

Lucica Țîmpu povestește că, în toamnă, a participat la „Ziua Recoltei”, sărbătoare desfășurată la Insula de Agrement de la Bacău. Cu bucurie în glas, femeia zice cum fostul ministrul al agriculturii, Gheorghe Flutur, i-a luat mîna și i-a sărutat-o. „Aveam în mînă o bucată de brînză de oi, de-a noastră, de la Gioseni. Tocmai mă pregăteam să o tai bucățele ca să guste cît mai multă lume, cînd l-am văzut pe ministrul Flutur în fața mea. M-am apropiat mai mult de el și am început să-i spun cîte mi-au venit la gură. I-am zis despre necazurile noastre, ale oierilor, și despre toate piedicile care ni se pun. Am vorbit așa, cum am știut eu mai bine! Eu zic că am spus frumos ceea ce simțeam. Nu știu ce a gîndit atunci ministrul despre mine, dar atîta știu că mi-a luat mîna în care aveam brînza și mi-a sărutat-o. Am fost impresionată tare de gestul lui!”, mărturisește femeia.

„Animalele ne înțeleg”

Oamenii susțin că mai toate animalele din bătătură au un nume. Gessica, Irina, Bearca, Gherdana sînt doar cîteva din numele animalelor din curtea lor. Soții Țîmpu povestesc că vacile lor înțeleg graiul omenesc. „Cum să nu ne înțeleagă, dacă au crescut cu noi, aici?”, spune femeia. Aceasta ne-a povestit că, în toți acești ani de cînd se ocupă de creșterea animalelor au avut tot felul de întîmplări. O oaie care a fost furată și s-a întors acasă, cînd a scăpat, după un an, un purcel care intra mai tot timpul în casă și se culca sub pat, sau o capră care se urca mai tot timpul pe casă. „Aveam un purcel care intra singur în casă. Odată, pe cînd dormeam, m-am trezit că se mișcă perna. Eu tocmai mă întorsesem din spital de la o operație și, cînd am simțit că se mișcă perna, am crezut că delirez. Cînd colo m-am trezit că purcelul, Gheorghiță, stătea sub capul meu. După ce l-am vîndut m-a căutat noul stăpîn să îmi spună că purcelul deschide singur ușa și se bagă sub pat”, rîde Ferenț Țîmpu. Lucica Țîmpu povestește că în curtea lor a crescut și o capă care mergea mai mult de acoperișul casei sau prin copaci. „Nu am mai pomenit așa ceva! Mai tot timpul se cocoța pe unde apuca. De aceea i-am dat numele Nadia. De la Nadia Comăneci!”, explică ea.

Au sute de animale, dar nu au pămînt

Deși soții Țîmpu au în gospodărie sute de animale, aceștia nu au acte pe pămîntul pe care îl lucrează an de an. în această situație se află de ani buni. Animalele stau în grajdurile fostului CAP, cumpărate de cei doi soți. „Pămîntul nu l-am putut cumpăra. Imediat după revoluție CAP-ul a fost preluat de Agricola Gioseni. Cel care a înființat asociația a plecat apoi la Buzău și nu a mai dat pe aici. Pur și simplu, nu avem de la cine să mai cumpărăm acum pămîntul”, spun soții. Acesta este motivul pentru care ei nici nu au voie să construiască. „Nu am dreptul să fac nici măcar un gard sau vreun coteț. Totuși, ne-am luat inima în dinți și am făcut de capul nostru o cameră și o baie, ca să locuim aici. Trebuia să stăm lîngă animale, că noaptea ba veneau hoții, ba se mai băteau caii. Trebuia să rămînă cineva să păzească și noaptea”, susține femeia. Promisiuni primesc mereu de la autoritățile locale, dar, cu toate acestea, oamenii încă nu au reușit să cumpere nici o palmă de teren. Totuși, pămîntul care îl au în arendă îl lucrează an de an cu cele patru tractoare cumpărate. „Trebuie să mai zic că pentru tractoare am și asigurare și mai dau o spinare de bani pentru rovignete, ca să fim în conformitate cu toate normele impuse?”, zice ea.
Soții Țîmpu speră că anul acesta cineva îi va ajuta. încă nu le vină să creadă că, din vară, nu mai au voie să-și vîndă brînza și laptele. Se necăjesc că „ăia de la UE” le „dă lecții” de muls, de făcut brînză sau de îngrijit animalele. „Păi, școala care am învățat-o eu de la tata și bunicu’ nu se compară cu toate prostiile «inventate» de UE”, oftează bărbatul.
âi las pe soții Țîmpu printre animalele lor și pornesc cu mașina spre Bacău. Mă gîndesc la putina de stejar și parcă îmi vine în nas mirosul acela puternic de brînză de oaie. Am încercat să îmi închipui și cazanul acela de inox sau mulgătoarea cu generator. Nu mai mirosea a brînză, ci doar a benzină. (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!