Bucuria de a face bine

Eugen VERMAN

Oricît ar părea de paradoxal, există, și în aceste timpuri în care moralitatea socială e tot mai superfluă, oameni pentru care a face bine e o adevărată bucurie, dacă vreți un țel al vieții. E un semn că încă se mai găsesc oameni adevărați, existența lor contrazicîndu-l pe însuși Diogene care, întorcîndu-se odată din Olimpia și fiind întrebat dacă, acolo, era multă lume, ar fi răspuns : lume multă, dar nici un om. Să revin cu picioarele pe pămînt și să vă spun că unul dintre acești oameni e chiar fostul meu coleg de clasă de liceu, Culiță Muraru. Mă întîlnesc destul de des cu el pe aici, prin Bacău, el e fost ceferist, a lucrat, toată viața, la regulatorul CFR și, cum după zeci de ani de profesie, aceasta, adică profesia, îți devine inclusiv mod de viață, de comportament, Culiță al meu e întruchiparea respectivei meserii pe care eu, și nu numai eu, o consider nobilă și o cinstesc în consecință. ” Omule, mi-a zis el odată – Cefereul era, cel puțin la vremea mea, o armată în toată regula. Adică disciplină de fier, cuvînt de oțel, caracter de platină „. Abia mai pe urmă am înțeles cam ce vroia el să spună prin ce mi-a zis. Da, e un tip foarte exact, un om de cuvînt, un om cu inimă mare. Așa, îmi spunea, de obicei – lucru pe care iar m-am străduit să-l înțeleg – că, între marile lui bucurii, e aceea de a face bine. E un precept religios, mi-am zis, și, în consecință, am ținut, cu tot dinadinsul, să-mi dea cîteva exemple. „Uite, de pildă, de cîte ori mergeam în concediu, trimeteam prietenilor ilustrate. Nu m-am zgîrcit vreodată, deși aș fi avut, poate, motiv. Asta pentru că știam că amicii mei vor trăi măcar și un moment de bucurie lăuntrică… Sau, îmi place să dau cîte un ban la cei sărmani. Nu mă bat cu pumnul în piept că am dat, zilele trecute, cincizeci de mii unei amărîte care privea lung la pîinea albă pe care tocmai o cumpărasem… Dîndu-i banii – și e un singur exemplu – am trăit și eu, în acele clipe, bucuria de a ști că am făcut un bine. Numai că… Aici s-a oprit, oarecum, jenat. Bănuiam că i s-a întîmplat ceva. A continuat, cu glasul abia șoptit: „Fac, de multe ori, adevărate acte de caritate cumpărînd, din piață, produse de la bătrîni sau bătrîne de la țară. Știu – și eu sînt tot dintr-un sat – că țăranul a fost și a rămas un nefericit. Nu o dată am dat, chiar, mai mult decît mi s-a cerut. Acum vreo trei zile, am cumpărat, de la o babă, zece ouă. Mi-a cerut patru mii pe ou și mi-a zis că în pungă are zece ouă. I-am dat o hîrtie de cincizeci de mii, am luat ouăle și am plecat. Acasă, cînd le-am numărat, erau nouă…Pe moment am trăit un sentiment de frustrare ; îmi fusese zdruncinată încrederea mea în semeni, în oamenii nevoiași… ” L-am înțeles pe deplin. Și eu sînt la fel. Cinstitul e convins, întotdeauna, că toți din jurul lui sînt cinstiți, după cum hoțul vede în jurul lui numai hoți… Știu, însă, că prietenul meu, Culiță Muraru, va continua, chiar și așa, să fie un visător. E o lume a lui, căci, în esența noastră, fiecare sîntem o lume aparte…

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!