Basmul cu marea
Ovidiu GENARU
Marea, la români, cîndva, vara, era regula. Pe atunci nu se vorbea despre „destinații turistice”, ca acum. Clasa muncitoare, gulerule albastre, adică salopetele, genericul vreau să spun, grosul, mergea la mare din iunie și pînă-n septembrie cu cățel, cu purcel, cu copiii cei mulți, dintre care unii au emigrat spre alte zări. E drept că românii priveau cu jind, prin ferestre, la Panoramic, în farfuria străinilor bine serviți, bine ospătați și admirau așa, în treacăt, mașinile lor zburătoare. Turiștii străini beau nes, fumau Kent și furculițau cotletele Comtimului; noi, autohtonii, gazdele, ajunși acolo prin sindicat eram cu nechezolul, cu carpații și parizerul, cu „suportul cotlet”, cu adidașii – cu țurloaiele adică. Culmea era că și intelectualii puteau merge la mare. Deși umiliți, ca și acuma, de altfel, puteau face asta vreo douăsprezece zile pe an. Marea era ieftină, atît de ieftină încît parcă devenise obligatorie. De fapt nici nu exista vreo alternativă la acest tip de concediu oferit ca un premiu clasei muncitoare: era cuminte, ascultătoare, cu gura mică, supusă; aparent își urma conducătorul ca turma măgarul și era răsplătită pentru asta. După ce un an întreg stătea la coadă i se permitea să bea pe faleză o sticlă de pepsi, fiindcă numai la mare nenorocita asta de băutură occidentală se vindea la liber. Jinduiam ca proștii după o sticlă de pepsi, ba chiar povesteam și cum am băut-o, fie și caldă, fiindcă gheața era un produs energofag și nu ni se cuvenea. Amintirea acelei sticle cu striații răsucite se mai păstrează încă în palma mea. „Am fost la mare și am băut pepsi, toți copiii au băut pepsi”, îmi spunea vecinul, cu fața luminată de plăcere. „Chestia e că-ntr-o seară, cînd mă plimbam cu nevastă-mea pe plajă, au venit niște soldați și ne-au dat afară, cică să nu semnalizăm cu lanterna spre vapoare, să transmitem vreun secret de stat”. Cît de absurdă ni se pare astăzi această interdicție! Și cît de repede am uitat-o și cum reținem doar realitatea că marea era accesibilă tuturor, dar cu cîte umilințe! Această bomboană poleită care era marea pentru toți, nostalgică prezență în mentalul gulerelor albastre, era plătită cu vîrf și îndesat în restul anului, plătită înzecit, însutit prin corvoade supraomenești în mega-fierăriile națiunii. Dacă mă gîndesc bine, marea nu era opțiunea noastră, nu noi alegeam marea, poate că pe atunci credeam asta. Captivi ai sistemului, marea făcea parte dintr-un program deștept al acestuia fiind una dintre supapele de evacuare a presiunilor psihologice, iluzia unei minime libertăți și destinderi; un mic dezmăț, acolo, face bine la toată lumea. La mare chingile și normele vieții sociale se dovedeau mai relaxate iar creierașul nostru își permitea să bată cîmpii cu voie expresă de la autorități. Iar după acest interludiu reveneam în coloană, reluam cadența și mărșăluiam înainte spre piscurile de aur ale comunismului. Pentru mulți dintre români nu conta că sînt subiecți ai unei manipulări invizibile, atîta vreme cît nu le aduce vreun prejudiciu, dimpotrivă le producea plăcere, bucurie și satisfacție. Și e omenește să fie așa. Nostalgia mării pentru toți există ca orice avantaj pierdut pentru totdeauna. Regimul democratic are și el o groază de imperfecțiuni, multe dintre ele fiind suma imperfecțiunilor noastre; cîți dintre noi nu ne reprimăm o groază de dorințe neîmplinite, însă supapa de evacuare, de defulare nu mai e una singură, manipulată de statul totalitar. Stă în puterea noastră să alegem cînd și cum s-o facem și unde, într-o altă ierarhie socială, după buzunarele fiecăruia, după cît dăm din coate să înotăm în oameni, sport pe care unii l-au deprins înaintea altora. Marea nu mi se mai „dă”, cum credeau unii, aproape pe gratis, de fapt în schimbul conștiinței gulerelor albastre, ca să stea cuminte în banca ei.
Nu. Marea a devenit pur și simplu un produs turistic. Dacă poți, îl cumperi. Dacă ți se pare prea scump, la tine acasă, găsești alte mări mai ieftine, aiurea. Și dacă nu-ți reușește nici o variantă cu marea, te duci la Insulă. Nimic nu mai este obligatoriu pentru nimeni.
Lasă un răspuns