CAFENEAUA SUBIECTELOR Tezele din iulie ’71 și nostalgicii

Ovidiu Genaru

N-am ce face și recitesc „tezele” PCR din iulie ’71, document ce pregătea o gigantică ofensivă împotriva culturii române, moment crucial cu consecințe resimțite probabil și astăzi. Menghina ideologică s-a strîns brusc. A fost un șoc. Ni s-au deschis creierele prin trepanare pentru a ni se administra direct și masiv „picăturile” Ceaușescu, vreme de aproape două decenii. Nimeni n-a scăpat necontaminat. Și pe la vecini au existat „teze”, însă noi le-am aplicat cu un zel asasin, prin inducerea fricii. Maghiarii au țipat în ’56, noi am tolerat, supuși, presiunile. „Tezele” n-au făcut decît să amplifice defectele noastre, lingușeala, slugărnicia, duplicitatea fanariotă; noi am spus bancuri la un conclav cu amicii, la o berică, la un spriț, în baie. Am amînat confruntarea frontală. E bine să le amintim nostalgicilor asta. „Tezele” au fost concepute de români, aplicate de vătafi români și suportate de turma de români înfometați. Toxinele s-au acumulat ca la crescătorii de vipere; ne-am obișnuit cu veninul, n-aveam alternative. Una a fost exilul interior, supravegherea nu putea pătrunde în psihicul nostru. Veninul, în cantități sufocante, a produs anticorpi. Devenisem aproape imun. Am deschis supapa zeflemelei, a ironiei și sarcasmului. Aveam cele mai multe bancuri pe cap de locuitor, ca o formă de răzbunare împotriva celui pe care nu-l poți distruge fizic. Ne-am reconsiderat scriitura utilizînd echivocul, tonul esopic, parabola, șmecheria. Asta ne-a obosit și îndîrjit. Locul corespondenței violate a fost ocupat de contactele directe, față în față, fără martori, pentru că turnătoria luase o amploare nebănuită. „Cartea albă a securității” este, în acest sens, convingătoare despre surda rezistență, cît a fost ea posibilă, la totalitarism și opresiune. Dar tot ea poate fi citită ca o Biblie a josniciei colaboratoare cu sistemul, la adăpostul anonimatului. Unii au mișcat în front, alții i-au turnat pe cei dintîi, deși chiar și aceștia urau comunismul. Paradoxal, nu? Lașitate și delațiune exersate din varii motive. În același timp, chiar oamenii puterii rămîneau „afară”, ceea ce dovedea că sistemul era complet cancerizat. În 1980, în casa lui Aurel Covai, Titus Popovici spumega împotriva „academicienei”, eram de față, dar se simțea comod într-unul din fotoliile Comitetului Central…. Trufie, oportunism, cabană de vînătoare în Retezat, călătorii, partidul mituia onoarea șifonată a intelectualilor…

Ca și astăzi, anormalitatea devenise starea firească a lumii; ca și astăzi, forța Statului era suma slăbiciunilor noastre. Confidențialitatea delațiunii îi crea individului o anume siguranță; nu se gîndea la vreo pedeapsă tîrzie, lumea părea de neschimbat, imuabilă. Blînzii români s-au dovedit a fi și cumpliți anchetatori. Torționarii trăiesc printre noi, s-au ramolit, sînt bătrîni, nimeni nu-i reclamă. Legea care urma să incrimineze asasinii morali și fizici, a eșuat lamentabil în tot felul de rertractări pînă a dispărut în uitare. Pentru aparatul de represiune noi am fost obiectul muncii. Să nu uităm asta. „Tezele” din iulie ’71 au exacerbat delațiunea, slugărnicia, declașînd un război civil invizibil între români și români. E ușor să acuzi acum: ați făcut compromisuri. Cartea, totuși, cultura cărții era forma noastră de rezistență. Împotriva cuvîntului scris cenzura s-a dovedit vulnerabilă. Au fost ani grei pentru cultura română. Paralizînd elitele și mesajul acestora, masa cade în plasa manipulărilor de conștiințe. „Tezele” au atins pînă și cea mai intimă fibră a ființei naționale; a operat modificări conservate îndelung în mentalul colectiv, coborînd în lanțul misterios al ADN-ului cu valențe genetice. Ca să supraviețuim, inventam leacuri ingenioase. La Ateneu, sub citatul obligatoriu din Ceaușescu, apăreau Cioran, Henry Miller, Updike, Ferlingheti. Îmi amintesc: localizăm texte inconfortabile ca fiind scrise în alte țări, ca și cînd ar fi fost vorba de alte realități, deși cititorul știa la ce mă refer. Și cred că se bucura. Am făcut bine? Cine știe? Atît am putut noi atunci, în vremuri de restriște, în captivitate. Au fost cărți topite, interdicții, cenzură, căluș, în gură, le-am trăit, am ieșit la lumină bolnavi, traumatizați, ne-am trezit în antecamera psihiatrului. Care, ca și noi, e bolnav… Doar nostalgicii sînt sănătoși tun; sănătoși și amnezici…