Calendar etno

Buruiana de leac

• Vîscul aducător de sănătate, de noroc și bucurii…

Pare de necrezut că în toiul iernii (al celor „adevărate”, fiindcă această iarnă e mai mult o… primăvară), cînd frigul se burzuluiește pe străzi și prin casele noastre, pe crengile stejarilor să apară, nepăsătoare și pline de viață, tufele de vîsc. O adevărată sfidare a legilor naturii! Un fapt care nu a scăpat atenției popoarelor, de-a lungul timpurilor. Englezii țineau la mare cinste vîscul, crezînd că el are anumite însușiri tainice. De aceea, într-o anumită zi tăiau cu un cosor de aur tufele de vîsc. Apoi „acesta era prins pe o pînză curată ținută de druizi, iar ca semn de mulțumire zeilor se înjunghiau doi tauri albi, legați atunci pentru întîia oară de coarne”. în Bretania, „colțul din Franța unde s-au păstrat obiceiuri străvechi, în fiecare an tineri și tinere, perechi – perechi, se duc în căutarea vîscului de stejar purtător de noroc. Cel ce l-a găsit întîi și-l aduce în sat e luat pe sus și adus acasă. El are dreptul să sărute pe toate… nevestele și fetele care trec pe dinaintea porții lui!”. în Germania „se legau tufe de vîsc sub lămpi, iar tinerii puteau să sărute fetele care treceau pe sub ele”.
Firește, mai mult ca oriunde, vîscul se găsește din abundență în pădurile noastre. Românii au descoperit că „vîscul e buruiană de leac”, fiindcă fiert în ibric și băut pe nemîncate „e bun de vătămătură”. Iată ce scria cu ani în urmă V. Voiculescu în „Cartea satului”: „Vîscul (viscumalbum) este un leac foarte vechi, întrebuințat împotriva scuipării de sînge și mai ales împotriva arterosclerozei, adică la bolnavii care au arterele gata să plesnească. în medicină un asemenea leac se cheamă hipotensor, adică scade apăsarea din lăuntru a sîngelui pe pereții vinelor și potolește bătăile inimii”. Rețeta de preparare: foile de vîsc se usucă și se pisează, iar pătimașul ia 1 gram, pînă la 1 gram și jumătate pe zi (de 2 ori cîte un vîrf mic de cuțit). Se poate face și un… vin de vîsc, plămădind 40 de grame de vîsc proaspăt la 1 litru vin alb, din care se bea 100 de grame pe zi”.
La români, „moda vîscului” de a fi așezat în case datează de după primul război mondial, fiind considerat ca o „podoabă de casă, pe vreme de iarnă”, cînd verdele închis al crengilor și frunzelor te înviorează. Mai mult, e un semn de bucurie și al norocului. (Eugen ȘENDREA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!