Cap limpede

Mon amour pe… viață!

Mihai BUZNEA

După „decapitarea” din decembrie 1964, cînd au fost desființate peste 35 de ziare ce apăreau în principalele raioane după criterii politice, economice, sociale și de geografie administrativă, peste o parte a presei românești a vremii s-a așternut un con de umbră, timp în care a traversat o perioadă de clarificări și de conturare a unei noi identități; a fost un proces care a durat ceva mai bine de trei ani, adică pînă în februarie 1968, cînd s-a procedat la o nouă organizare administrativ-teritorială, revenindu-se la formula istorică de județ. Astfel, din 16 regiuni au apărut 39 de județe, alte trei fiind create ceva mai tîrziu – Ialomița, Călărași și Sectorul Agricol Ilfov. Marile orașe au fost declarate municipii, o serie de comune au fost comasate ori au primit statutul de localități urbane. Era o „revoluție” în conceptul de guvernare și în cel de administrare, iar presa a fost resuscitată pentru a-l susține, astfel că din 16 publicații zonale au apărut 39 – de expresie românească, dar și alte numeroase editate în limbile naționalităților conlocuitoare (am folosit formula uzitată în epocă referitoare la minoritățile etnice): maghiară, germană, sîrbă ș.a. Ziariștii erau, din nou, la mare căutare, astfel că goarna a sunat adunarea și a început disputarea lor. Ba, chiar s-a declanșat o adevărată campanie de racolare, precum astăzi fotbaliștii de top. Mulți erau la catedre, așa că au trebuit să schimbe catalogul cu blocnotesul. Chiar și subsemnatul am figurat, atunci, pe nu mai puțin de cinci liste: Bacău, Focșani, Sfîntu Gheorghe, Brașov, Piatra Neamț. M-a încercat o mare dilemă: unde să mă duc? N-am trebuit să stau prea mult pe gînduri: mi-am (re)găsit Bacăul; cunoșteam redacția, publicasem aici încă din urmă cu vreo zece ani, aveam – cum se spune, poteca bătătorită. Și mai era ceva ce mă lega de acest ziar: promisiunea pe care o făcusem redactorului șef, Dumitru Mitulescu, cel care mă ofertase încă de la desființarea ziarului moineștean: nu te duci prin alte părți, stai pe-aproape, cum se ivește posibilitatea, te-am luat… Posibilitatea, iată, se ivise; din redacția „Steagului roșu” regional se desprinsese o întreagă echipă de vreo 12 redactori strămutați la Piatra Neamț – nucleul noii publicații, golul era mare cît un hău, așa că… nu aveam ce comenta, chiar dacă Brașovul îmi făcea insistent cu ochiul. Las’ că peste tot oasele se rup la fel – acesta a fost, de altfel, salutul de bun venit al șefului, care „m-a băgat imediat în pîine” trimițîndu-mă să fac o anchetă de presă la Onești într-un caz de seducție cu urmași cu ochi și cu paternitate dubioasă și refuzul prezumtivului tată de a plăti pensie alimentară. Cred că m-am descurcat, fiindcă deși nu mi-au fost adresate laude, nici de observații n-am avut parte, iar articolul a apărut imediat.
Nu-mi imaginasem atunci, la început de martie ’68, că voi rămîne în redacția băcăuană timp de 24 de ani! E un record personal, desigur, dar el a fost egalat și chiar depășit de colegi precum Dumitru Mitulescu – cu 34 de ani, Eugen Verman – 35, Constantin Bursuc – 36, Ștefan Olteanu – aproape 40 de ani. Subliniez: într-o singură redacție! însăși publicația era deținătoarea unui adevărat record local de longevitate, avînd (în acel moment) vîrsta de 22 de ani (pentru ca acum să ajungă la 60 – la 1 mai a.c.).
Iată și un scurt istoric al publicației băcăuane, care în decursul timpului a apărut sub mai multe denumiri: „Luptătorul” – al cărui prim număr apărea la 1 mai 1946, fiind tipărit la Tipografia Gutemberg; avea patru pagini format mare – 62 x 44 cm, apărea săptămînal și costa 200 de lei; în această formulă se editează 95 de numere. De la 16 februarie 1948 apare cotidian, pînă la 7 ianuarie 1953, cu 1.479 de ediții. Cea de a treia serie debutează o zi mai tîrziu – la 8 ianuarie și va înceta la 4 mai 1974, fiind cea mai longevivă perioadă – de 21 de ani, dar și cea mai prolifică – 6.600 de ediții. La finalul acesteia se produce a doua decapitare a presei românești post-belice (după cea din decembrie 1964). începînd cu 11 mai același an cotidianul „Steagul roșu” se transformă în hebdomadar. Dintr-un colectiv ce numărase 36 de oameni au mai rămas doar 20, pentru ca după numai cîțiva ani „eficientizarea” schemei redacționale să vină iar cu măturoiul; alți șapte redactori, dar și din rîndul personalului tehnic-administrativ fiind obligați să-și schimbe locurile de muncă. Noul ziar va apărea sîmbăta, timp de 15 ani și jumătate, respectiv pînă pe 16 decembrie 1989, ziua în care se declanșa revoluția română. O săptămînă mai tîrziu, la 23 decembrie, avea să apară primul număr al cotidianului „Deșteptarea”, lucrat într-o singură noapte. Ediția „formulei vechi” care fusese pregătită pentru acea dată avea să fie aruncată la lada de gunoi, odată cu cuplul dictatorial comunist. „Deșteptarea” urcase cu toți oamenii săi pe baricade alături de ceilalți revoluționari ai țării. Se continua, astfel, scrierea istoriei presei băcăuane.eferitoare la minoritățile etnice): maghiară, germană, sîrbă ș.a. Ziariștii erau, din nou, la mare căutare, astfe

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!