Cap limpede

Inamicul public numărul unu

Mihai BUZNEA

Ziaristul trebuie să fie un om cu un orizont spiritual cît se poate de larg; pentru el să nu existe granițe de nici un fel, altfel libertatea presei devine un slogan lipsit de conținut. Ieșirea în lume a gazetarilor băcăuani s-a produs destul de tîrziu și în împrejurări ce țineau tot de conveniențe politice. Și nu dincolo, ci dincoace de Cortina de Fier. A fost un eveniment provocat și precedat de invazia „armatelor frățești” din Tratatul de la Varșovia în vara anului 1968, la Praga. După ce s-au mai liniștit oarecum lucrurile s-a produs și o oarecare relaxare la.. vize. Ziarul băcăuan s-a înfrățit cu omologul său polonez „Glos Wielkopolski”. Și iată-mă, într-un noiembrie calm și generos, în trenul internațional ce mă poartă spre Varșovia, unde sînt așteptat de Zbigniew Koscelak – șeful secției Cultură a cunoscutului cotidian regional din Poznan. Plecarea îmi fusese precedată de o întîmplare din cauza căreia era cît pe-aci să renunț la călătorie: refuzul categoric de a mi se pune la dispoziție o minimă cantitate de zloți, cu atît mai puțin de valută liber convertibilă. OJT-ul mă pasa la Bancă, aceasta mă transfera la un colonel de securitate, iar de aici fusesem invitat pe ușă afară. Și eu ce fac, stimabililor, cerșesc pe peronul gării din Varșovia? Pleci la schimb interredacțional, n-ai dreptul!, era răspunsul, parcă tras la indigo. Mi-am asumat, așadar, riscurile și iată-mă pornit. în bagajele mele cel mai mult loc îl ocupau mîncarea și apa minerală. Chelnerii polonezi de la vagonul restaurant tot îmbiau călătorii cu cafele, sandvichuri, bere la cutie, ciocolate, dar eu mă prefăceam că nu-i văd, din motive de jenă financiară acută la buzunare. Pînă la urmă tot m-am pricopsit cu deliciile respective contra unei sticluțe extraplate de coniac „Zarea”, din care aveam o colecție optimistă destinată atențiilor colegiale. Am aflat, astfel, prin propria-mi experiență, valoarea și îndemnul cunoscutei reflecții filosofice latine: nu dispera! Sau, pe românește: nu dispera; ce-i al tău e pus deoparte…! Disperarea și furia și neputința și indignarea m-au cuprins, însă, toate deodată, în aceași gară varșoviană cînd, așteptînd să mă îmbarc în trenul ce avea să mă readucă acasă, un grup masiv de tineri imberbi – atleți juniori-mici de la clubul „Steaua” jonglau cu dolarii ce le umflau buzunarele treningurilor cumpărînd fel de fel de lucruri la care eu, ziaristul băcăuan-român, aveam accesul strict interzis! Ia te uită, dom’le, niște neica nimeni, niște fîrțîngăi, nu mai pot de bine, iar eu – ziaristul – îmi mănînc din traistă! Bună împărțeală! Fierbeam, clocoteam, ardeam, dar a trebuit să mă sting cu resurse proprii. C’est la vie!
Dar nu era să fie aceasta lovitura cea mai dură. Valuta – alias inamicul public numărul unu al românilor „de rînd” avea să mă umilească pur și simplu cîțiva ani mai tîrziu. Plecam la Berlin și, așteptînd îmbarcarea la Aeroportul Otopeni, mi-am zis să mă respect și eu c-un pachet de Kent și-o bere nemțească adevărată. Numeroșii pasageri – majoritatea străini – își etalau ostentativ dolarii pe tejgheaua barului „internațional”. Era și o chestiune de orgoliu din partea mea: eu de ce n-aș face-o!? Scot o hîrtie verzulie, de-o sută, i-o întind barmanului și lansez comanda. Individul aruncă o privire blitz spre bancnotă și-mi replică: vreau mărci! Dar astea ce-s?, i-o întorc. Tot mărci, da’ eu vreau din alea mai verzi… Voia, adică, DM, nu DDRM. Bine, insist, oarecum descumpănit, dar și intrigat, ce poți totuși să-mi dai? Un pahar cu apă potabilă; gratis. O dată cu setea mi se stinge și orgoliul, renunț și o iau grăbit spre sala de îmbarcare. Revenisem la realitate, îmi amintisem, brusc, că nu sînt altceva decît un ziarist oarecare, de provincie; nu fotbalist la Steaua sau la Dinamo, nici înalt demnitar comunist. Aveam să-mi scot pîrleala în Germania (democrată), la Dresda, Leipzig, Karlmarxstadt, unde colegii de la cotidianul de mare tiraj Freie Presse (650.000 de exemplare pe ediție!) mă așteptau cu repetiruri de „eine vodka, eine bier”, contra bancuri românești cu Bulă și alții; așa că zgura supărării avea să se topească odată cu cuburile de gheață din pahare.
Dar gustul amar al diferențierilor sociale și al tratamentului după criterii ce sfidau poziții, valori, realități, persistă și acum, după aproape trei decenii. Mai ales că acest inamic public numărul unu continuă să facă victime printre români, condamnîndu-i la umilință, neputință și separări discreționare după principiul „banul face diferența!”.ă, într-un noiembrie calm și generos, în tren

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!