Cap limpede

Un reportaj – bombă

Mihai BUZNEA

…Ai două zile pe săptămînă gol de producție – miercuri și sîmbătă. Nu te las să fluieri arii din opere și să spargi semințe de floarea-soarelui umblînd teleleu-Tănase, îmi spune redactorul șef Gheorghe Grama. Pune-ți, îmi mai zice, mintea la contribuție, caută subiecte, scrie, că doar n-o să stai o veșnicie la munca de jos, la corectură, tre’ să promovezi. Uite, pînă una – alta îți vărs eu o poantă: cum trăiesc, muncesc și se distrează petroliștii. Mîine, la ora 17.00 te prezinți la restaurantul Lucăcești echipat de lucru. Mai departe te privește; te descurci. Vreau să-mi scoți un reportaj-bombă. Da’ ai grijă ce faci, c-o să se lase cu multă gargară…
Sînt încă recrut, abia dacă-s venit în redacția „Flacării” și-mi spun că n-am voie să mișc în front, așa că a doua zi, duminică, la ora fixată, mă prezint la ușa stabilimentului. Mă-ntîmpină un anunț scris parcă cu țiței: rezervat pentru fruntașii în producție de la sonda… Tazlău. Fac uz de legitimație, intru și sînt condus la o masă pentru presă. Sînt și primul, dar și singurul reprezentant al breslei. Sala restaurantului e pavoazată cu baloane multicolore și geme de stahanoviști. Des, foarte des, se strigă cîte-un șir de nume, urmat de aplauze și ovații și de intervenția orchestrei, care atacă pasajul cu „mulți ani trăiască!”. Clasa muncitoare e deja în Paradis! Aflu, de la un lider de sindicat, pricina manifestărilor de bucurie: brigada sondei cutare încheiase forajul cu 45 de zile mai devreme față de termenele din grafice și, conform cutumei ce se-nfiripa, încasase prime grase. Cei din urmă, necalificații, cîte 15 000 de lei. Mai să leșin! Cam douăzeci de salarii de-ale mele! Acum își toacă paralele cu o dezinvoltură de rentieri. Nu le pasă. Peste alte două – trei luni vor pune mîna pe un nou pot. Munca se plătește. Regește. Un El Dorado românesc. Panoramez sala cu privirea. Oameni zdraveni, care țin la dîrvală, dar și la trînta cu stacanele. Crîșma n-avea destule pahare, așa că a scos halbele la înaintare. Cu care se bea numai șampanie „Zarea”. Lăutarii cîntă în draci: cu păhărelul pîn’ la ziuă/ gîl – gîl – gîl/ gîl – gîl – gîl/ pe șoseaua gîtului… Mîncarea – în prostie; munți de fleici și de cîrnați și de alte cărnării pe care le-nfulecau ca niște apucați. âmi priponesc ochii pe un individ pitoresc care face notă distinctă cu gloata dezlănțuită. Cine-i – îl întreb pe liderul de sindicat însărcinat să țină companie presei. Adică mie. A, daaa, e Platon Malacu, nu-l cheamă așa, da’ băieții l-au poreclit astfel, nu-l vezi cum arată? E necalificat, a venit la brigadă acu’ vreo două luni, da’ a aprins bătaia peștelui… âl studiez: o namilă ce parcă nu se mai termină, plugar transformat în clasă muncitoare; e de prin părțile Tescaniului. âmbrăcat la șapte ace, totul e nou pe el: costumul negru, cămașa de poplin cu butoni de aur la manșetele duble, cravata de culoare roșie – din mătase, cu buline albastre, pălăria mare, de fetru, mănușile din piele puse pe mîinile ca niște coveți. Zi-i malac și-ai terminat. Iar picioarele… Ei, picioarele! Nici pînă atunci, și nici după aceea n-am mai văzut așa ceva. Aveam impresia că lungimea lor mai c-ar fi egală cu înălțimea gambei. O chestie incredibilă. Și fiindcă nu găsise nici un fel de încălțări pe măsura lui – bocanci, pantofi, cisme ori altceva, iar cismarii la comandă nu avuseseră calapoade potrivite, venise încălțat cu opincile cele de toate zilele confecționate din roată de camion. De mari ce erau, nici nu-i încăpeau sub masă. Dar omul nostru nu se sinchisea de fel. âși sorbea tacticos halbele cu șampanie fără să-și fi lepădat mănușile, cu paltonul – și el nou-nouț – aruncat neglijent pe umerii mătăhăloși, cu pălăria dată pe ceafă și haina încheiată la toți nasturii. Se plămădește o nouă clasă de ghiftuiți, îmi spun, dar în reportajul pe care l-am scris spre zorii zilei, fiindcă urma să apară imediat, eroul meu a fost unul anonim; abia acum îl pun în drepturi. De ce atît de tîrziu? Foarte simplu! La vremea cu pricina, adică pe la sfîrșitul deceniului al cincilea al secolului trecut muncitorii erau (trebuiau să fie) deștepți, manierați și ponderați cu banii, chiar dacă erau ai lor. Ori, eu asistasem la o orgie bahică în care șampania cursese în valuri. Se-nțelege că la plecare am luat cu mine o jumătate de duzină de sticle. Aș fi putut încărca un camion cu navete, dar nu-l aveam la îndemînă. Petrecusem noaptea pe uscat și aveam mare nevoie să mă rehidratez. în schimb, mă distrasem de minune. Unde mai puteai vedea așa ceva?!t încă

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!