Cap limpede

Dialog româno-maghiar

De la Ghimeș-Gară la Ghimeș-Făget e cale de vreo patru – cinci kilometri. Nici o altă variantă de deplasare decît propriile picioare. Sînt tînăr, am nervii tari și pasul elastic, de atlet, așa că mă-ntind la drum fără alte comentarii. Eu singur, și nu altcineva, mă-mpinsese în trebușoara asta, așa că pe tot parcursul drumului de vreo două ceasuri pe șoseaua străjuită de meri cu fructele lor verzi și tari, tomnatece, nu fac decît să mă autointeroghez: ce-ți trebuia, stimabile, să te legi la cap fără să te doară!? Mă împinsese dorința și plăcerea să cunosc și să scriu despre o învățătoare (iertată-mi fie memoria care mă lasă, nu-mi mai amintesc numele) unguroaică, femeie la locul ei, care prin talentul și pasiunea ce o inspira întocmise acasă un micromuzeu sătesc de etnografie: adunase de prin comună, ori le confecționase singură, zeci de costume populare specifice portului tradițional al localnicilor; românești și ungurești. Și prin asta contribuia la „strîngerea legăturilor frățești dintre cele două etnii”. Bună treabă pentru acele timpuri – eram pe la începutul anilor ’60. După cum la fel de bună ar fi și acum!
Ajung, în sfîrșit, la Consiliul Popular pe la orele prînzului, colbuit și transpirat din cauza căldurii înnăbușitoare. în clădire, pustiu. Funcționarii, cîți erau, în frunte cu primarul, se retrăseseră pe la casele lor spre a-și lua masa și a-și face siesta. Ușile – descuiate de puteai să cari tot de prin birouri. Ajung în curtea din spate și, în sfîrșit, dau de-un individ îmbrăcat ca de iarnă – cu pantaloni de dimie albă, strînși pe pulpe, mindir, pe cap cu căciulă de miel și încălțat cu bocanci din care ieșeau marginile unor șosete groase de lînă. Or avea calități de izolație termică, gîndesc, și lansez un voios „hai noroc!”. „Servus”, îmi răspunde creatura, cu un accent inconfundabil. Mă recomand: sunt cutare, de la ziarul „Flacăra Moineștiului”; te-aș ruga…! N-apuc să-mi termin de rostit fraza că individul mă-ntrerupe cu o rostire aproape perfectă în limba română: Aaa, domnu’ Mihai Buznea! Mulțam fain, ai scris foarte frumos despre mine. Eu sunt… Și-și rostește numele. într-adevăr, în urmă cu cîteva zile publicasem un articol despre achizițiile de animale vii la ORACA și pomenisem cîteva nume de achizitori fruntași, exemple oferite de director. între ele, și cel al lui Peter Antal, aici de față. Mă bate, instantaneu, un gînd optimist: un prînz la umbră, cu slană și pită și ceapă și cu apă rece de la fîntînă. Aș! Nici un semn de așa ceva âl întreb: meștere, o caut pe învățătoarea… Mi s-a spus că-și are casa undeva, prin apropiere, dar n-aș vrea să bat din poartă-n poartă ca să nu deranjez niscai oameni, ori vreo potaie…! Răspunsul vine stupefiant: nem tudom romano! Mă uit, surprins, la el. Zîmbește tîmp. âmi scot pachetul de țigări „Carpați”, extrag una, mi-o aprind. âl aud: dă-mi și mie o țigară! Scot țigara cu mîna mea, i-o întind. O apucă, o freacă între palme spre a o muia, o miroase, o udă cu limba la un capăt, o introduce între buze și rostește: da’ un foc nu-mi dai?! âi scapăr un chibrit (i-aș scăpăra una cu mult mai mulă plăcere), aprinde țigara, pufăie satisfăcut. Reiau atacul: îmi spui și mie unde locuiește învățătoarea…? Aceeași replică: nem tudom romano! Strivesc o înjurătură printre dinți, în surdină, dar suficient de tare ca să m-audă ipochimenul. Pe românește. Sare de parcă l-aș fi călcat pe bombeu: hei, de ce mă-njuri?! Replic: păi, parcă-mi spuneai nem tudom romano, cum de m-ai înțeles acum? Tace, precum vițelul la țîța vacii. M-am convins cu ce fel de creatură am de-a face și-l las în plata Domnului. Nu înainte de a-i mai întinde o țigară, ca să văd cum reacționează. Pe care o ia, mulțumindu-mi în… maghiară: keszenem szep. Ia uite, îmi zic, are maniere omu’?! âi răspund pre limba mea: cu plăcere; și continui: mir-a-m-aș!, după care părăsesc curtea Consiliului lăsîndu-l pe Peter Antal să-și savureze în fum de țigară „Carpați” victoria lingvistică asupra unui român.
Ajuns în drum găsesc pe cineva care, culmea, mă conduce pînă la poarta casei învățătoarei. Aceasta vorbește la fel de bine cele două limbi. Documentez în liniște și după vreo două ore reiau drumul înapoi spre Ghimeș-Gară, alți patru-cinci kilometri lungi și fierbinți. Dar aveam deja antrenament. Pe scările Consiliului Popular, Peter Antal fumează tacticos scoțînd rotocoale mari de fum albăstrui. Mă-ntreb: o fi țigara primită de la mine? Nu care cumva să-i cadă cu greață la mațe tutunul românesc și să iasă cine știe ce dandana! Schițez un gest ce vrea să pară amical și-i strig: nem tudom maghiaro! Luat prin surprindere, răspunde necontrolat, pe românește: nici eu! Să mai înțelegi ceva, dacă poți!… Oricum, întîmplarea cu pricina are și o parte pozitivă: a contribuit la cunoașterea reciprocă dintre un român și-un maghiar. Restul nu mai contează! (Mihai BUZNEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!