CARNETUL CU NOTE

Eroul

• trecutul de lîngă noi: actualitatea presei interbelice băcăuane

Pe străzi zgomotoase, întretăiate de lume și de claxoane, înaintează, cu teamă, căruțul pe care singur îl mână cu mâinile care i-au scăpat tefere din hora neîndurată a obuzelor. Ochii negri, înfometați de viață, aruncă umbre nostalgice pe fața îmbătrânită timpuriu. Dureri tainice îl rod și îl macină zi cu zi.
Un obuz i-a retezat în toiul luptei, amândouă picioarele și de atunci n’a mai atins pământul, decât cu monturile, înfășurate în manșoane de piele lucie.
Era și el odată gospodar de frunte, înalt și sdravăn, se lua cu ursul la trântă. Azi e o pocitură de om de care a râs soarta, ba câteodtă și copiii mahalalelor au aruncat cu pietre, invidioși pe „domnul care se plimbă în căruț. Vina mare a lui e că s’a născut sărac și e nevoit să cutreere stărzile, apăsând pe mânerul mecanic al căruțului, căci cineva mai puternic decât toată lumea i-a dăruit cinci copii, care îl așteaptă acasă nuzi, cu gâturile întinse ca niște cocostârci, ca să le aducă pâine.
Ion Gh. Ștefan, odată a fost erou!
A ținut în loc un regiment nemțesc, împroșcându-i cu o singură mitralieră!
Azi nu-l mai cunoaște nimeni, e schilodul casei, mahalalei și al lumei întregi.
E invalidul Ștefan, care și-a lăsat picioarele pe crestele Cireșoaiei, pe când alții mai norocoși s’au întors teferi, iar unii, cari nici n’au văzut răsboiul (și de aceștia cunoaștem destui) și-au înălțat palate, care sfidează dricul ologului Gheorghe Ștefan.
Dar, invalidul Ștefan, dacă nu are picioare, are o inimă mai bună ca acelora care trec pe lângă el fără să-l observe măcar, căci din sărăcia lui cu lustru, a ajutat cu banii pe care îi strânsese într’o zi, o bătrână cerșetoare oarbă, care se plânsese, că n’a mâncat de mai multe zile și pe care o socotise mai nenorocită ca el. Auziți, Gheorghe Ștefan, care de multe ori s’a întors seara cu mâna goală la copiii lui, a făcut o faptă creștinească, pe care n’au vrut să o facă mulți bogați.
Seara, s’a întors acasă mai sărac de cum plecase și nu și-a mai trezit copiii, de frică ca să nu-i cuprindă foamea.
Și-a scos decorația din piept și a atârnat-o lângă icoană, apoi a muiat condeiul în cerneala neagră ca și tristețea din sufletul lui și a scris câteva slove chinuite: Domnule Ministru, Noi care am luptat… ni se cuvine un trai mai omenesc… căci este greu, D-le Ministru, când îți adormi copiii cu „răbdări prăjite” și îți lipsește un ban pentru un covrig și un tutun de a III-a…
De aceia, să nu vă supărați, cum nu ne-am supărat nici noi când ne-am lăsat mâinile și picioarele plocon nemților celor turbați… (Alex. Șendrea – articol apărut în ziarul „Moldova”, 1937) și al lumei întregi.
E invalidul Ștefan, care și-a lăsat picioarele pe crestele Cireșoaiei, pe când alții mai nor

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!