Vocație și credință
Un eveniment editorial recent petrecut la Bacău readuce în actualitate valențele unui fenomen benefic pentru slujitorii cuvîntului tipărit: „curajul” tot mai multor gazetari de a-și verifica condeiele nu doar în relatările cotidiene la „cronica clipei”, ci și în redactarea unor lucrări de anvergură. Volumul „Anton Ciobanu – vocație și credință”, apărut la Editura „Bistrița”, reprezintă o confirmare în acest sens. Pentru „Ziarul de Bacău” – publicație la care colaborează autorul – evenimentul reprezintă o premieră, dar și un început pe care-l dorim cît mai prolific. Cartea – a cărei lansare publică urmează -, a fost prezentată, în ultimul său număr, de prestigioasa revistă „Flacăra lui Adrian Păunescu”, fapt ce-i conferă o notorietate națională. Reproducem, mai jos, textul respectiv:
Destinul artistului Anton Ciobanu
Robul vocației și al credinței
O carte-document, îngrijită de ziaristul și scriitorul băcăuan Mihai Buznea, se intitulează „Vocație și credință”. Volumul face parte dintr-un ciclu de trei, gîndite de artistul Anton Ciobanu înainte de întoarcerea sa în țărînă. Ca o compensație a dificultăților și răutăților suferite de Anton Ciobanu în timpul zbuciumatei sale vieți pămîntene, apariția la Editura Bistrița, din Bacău, în aceste zile, vine să rememoreze lupta acestuia cu obtuzitățile mai marilor vremii. Sînt prezentate crîmpeie necomentate din zbaterile lui Anton Ciobanu spre a convinge oficialitățile de sublimul ceramicii create de el. Spre tristețea tuturor celor care l-au cunoscut, Anton Ciobanu n-a mai apucat aceste zile, chiar dacă alcătuise la Bacău prima galerie privată din țară, cu lucrări din ceramica sa.
Drama nerecunoașterii
Anton Ciobanu a trăit drama aceluia care nu avea patalamale, dar avea operă. O operă cu care se mîndrea Bacăul lui Bacovia și România. Primul om care s-a zbătut pentru recunoașterea artistului este poetul și gazetarul Adrian Păunescu, redactorul-șef al revistei „Flacăra”, care a publicat o pagină în 6 martie 1976, „Sub semnul urgenței”, cu articolul „Un artist își caută liniștea pe o stradă din Bacău”. Ca și alții, pictorul Brăduț Covaliu, președintele UAP din RS România, nu a catadicsit să facă dreptate, deși ceramistul Anton Ciobanu expusese în țară, în Italia, la Florența, în 1969, și chiar la Tokyo (Japonia), în 1972, acolo unde artiști români conformiști și cu diplome nu ajunseseră, din lipsă de valoare, probabil, ori din alte pricini. Iar recunoașterea internațională a ceramistului autentic nu avea sorți de a-i îndupleca pe invidioși.
Războiul hîrtiilor
Omul Anton Ciobanu, conștient de vocația sa, nu s-a dat bătut. În cartea amintită sînt reproduse memoriile, intervențiile ce se constituie într-un adevărat război al hîrtiilor, al șicanelor birocratice de tot felul, care au durat ani de zile. Cu victorii parțiale și temporare, cu nervi mulți și situații hilare ori greu suportabile. Unele paradoxale, în spatele cărora s-au aflat interese meschine ale unor oameni cu posibilități de decizie administrativă, invidii manifestate pe fondul abuzului de putere și al arbitrariului.
Emigrarea și apogeul
Neînțelegerile cu Uniunea Artiștilor Plastici începuseră prin anii 1972-1973. UAP nu-l primea. A urmat o poveste urîtă, din cauza căreia a trebuit să-și părăsească țara în 1987, după ce în 1984 își dăduse demisia din PCR. Prin anii ’70 studenții Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu”, din Cluj-Napoca, făceau practică în atelierul lui. A pierdut atelierul, apoi țara, ce i-a rămas, totuși, în inimă. A luat-o de la capăt în Statele Unite ale Americii. După 20 de expoziții personale în România, în toamna lui 1988 i s-a achiziționat prima lucrare, de către Muzeul „Atlantic City”, din Philadelphia. Au urmat altele și expoziții peste expoziții. Recunoașteri ale harului său de artist ceramist autentic.
Acasă, după 10 ani
Trecerile sale prin București, Constanța, Suceava, Slănic Moldova, Botoșani, Piatra Neamț, Mamaia, Tokyo, Washington, Philadelphia, New York au avut ca punct terminus tot Bacăul. Nu mai suporta gloria fără țara lui – România. Fusese primit peste tot cu interes și curiozitate, cu simpatie și plăcere, pentru că oferea privitorului întîlnirea cu arta autentică. Omul și artistul Anton Ciobanu a scris rînduri memorabile de publicistică, din care vor mai apărea două tomuri.
Gîndul-testament despre muncă
„Pe mine munca nu mă obosește – scria Anton Ciobanu -, îmi dă puterea și plăcerea de a face, clipă de clipă, altceva. Asta înseamnă a-ți fura singur timpul, a te amăgi. Îți pricinuiești singur paguba, și-apoi pe cine să dai vina? Odihnește-te lucrînd, e cel mai plăcut și benefic lucru din cîte pot exista. Cine se hotărăște greu la treabă va renunța ușor la ea. Un păcat care te poate duce direct în brațele anonimatului. Eu am reușit să sesizez pericolul și să-l evit. De altfel, pot spune că m-a ocrotit însăși constituția mea psihică”.
Imens prin opera sa ceramică, Anton Ciobanu se dovedește un adevărat mare gînditor și creator de școală, avînd elevi și după moartea sa. Ceramica și cărțile sale vor sta mărturie în bibliotecile publice și ale celor care l-au cunoscut și apreciat, ale tinerilor români. Poate că va muri invidia. Opera sa este nemuritoare. Așteptăm ca legatarii testamentari să ne contacteze, ca să dăm publicității fotografii ale lucrărilor artistului.
Popasul dintre oameni al celui care a fost Anton Ciobanu, cel care a văzut lumina zilei în comuna Călugăra, județul Bacău, se întinde între 15 iunie 1939 și 24 februarie 2004. În viața sa, cel care avea să devină artistul ceramist cu același nume a făcut cam de toate. Fiu de țărani, a muncit la cîmp, a învățat carte cît a putut, a fost conducător auto-moto, muncitor ceramist, în România, pînă-n 1987, apoi muncitor constructor, agent de pază și ceramist în Philadelphia (SUA), unde a dobîndit și cetățenia americană. A revenit în țară în 1997, nemaisuportînd lipsa de comunicare. Dar și la întoarcerea printre ai săi, din păcate, a avut probleme. Cu gazele care nu ajungeau pînă la terenul unde dorea să-și facă un cuptor. (Ion PREDOȘANU)
Lasă un răspuns