Căsătoriți de 65 de ani

Ușa îmi este deschisă de un ghemotoc de femeie, zglobie. Poartă un batic pe cap, iar șortul din brîu îmi arată că munca în casă este în toi. Mai sînt cîteva zile pînă cînd vine sfînta sărbătoare a Crăciunului și totul trebuie să sclipească. Mă invită politicos în casă și imediat accentul ei îmi sună altfel în ureche. âmi dau seama că bătrînica nu este de pe la noi. Mai tîrziu îmi confirmă că este ardeleancă. Ne așezăm la masă și începe să povestească. Aflu imediat că are o mare tristețe. Soțul ei este grav bolnav de pe la Paște și nu poate sta alături de noi. „E bolnav cu inima, cu toate, și stă în pat”, se scuză femeia. Dar ea este vorbăreață și acceptă să ne spună cîte ceva din lunga viață trăită alături de soțul ei. Ștefan și Onița Benea sînt cel mai vîrstnic cuplu din municipiul Bacău care s-au înscris la Primărie să primească un premiu de cinci milioane de lei vechi. Ștefan s-a născut în 1919, iar Onița, în 1924. S-au căsătorit în 1941 și după 65 de ani de conviețuit tot li se poate citi în ochii îmbătrîniți lumina care i-a unit cu multă vreme în urmă. „Ne-am cunoscut în satul natal. Noi sîntem ardeleni, de pe lîngă Cluj, din Buteni. No, știți cum este, ne știam de prin sat. La sfîrșit de săptămînă se făceau hore, iar Ștefan mă invita la dans. Mereu stăteam cu inima strînsă să nu joace altă fată, dar el venea la mine. Apoi, la fete acasă, cînd la una, cînd la alta ne adunam toate și povesteam, așa, ca la clacă. Acolo veneau și fete și băieții din sat. Mi-a fost drag Ștefan, și eu lui, și ne-am luat chiar înainte ca el să plece în armată. Am făcut nuntă mare în sat, da’ știți, pe atunci nu aveam fotograf să rămînem cu amintirile”, ne povestește Onița Benea.

O viață plină de greutăți

Oameni simpli, Onița și Ștefan au luat viața în piept imediat după nuntă. S-au căsătorit în 1941, la 17 și respectiv 21 de ani, iar la scurt timp, soțul a plecat la arme. „Am rămas singură, la mama, timp de trei ani, cît a fost el în armată și în război. A luptat pe ambele fronturi și stăteam cu sufletul la gură zi de zi. Mă mai linișteam cînd primeam o carte de la el, prin care mă anunța că este bine. A fost întîi la jandarmi, apoi la vînători de munte. După război a venit acasă și ne-am luat lumea în cap. Am fost la Brașov, dar acolo era foarte greu și ne-am întors acasă. Au venit și copiii, cinci la număr, și viața a devenit tot mai grea. A fost foametea, a fost ocupația, perioadă în care nu aveai ce să iei la copii. Și acum tremur și îmi vine să plîng cînd îmi amintesc prin ce am trecut”, mai spune Onița. Soții Benea au stat la Cluj pînă în 1959, cînd s-au decis să caute un loc mai bun în țară. Așa au ajuns la Bacău, dar nu odată toți, ci pe rînd. întîi a venit Ștefan, care și-a găsit un loc de muncă ca geamgiu. Apoi a venit și Onița, cu trei copii. „Doi i-am lăsat acasă, pentru că erau mai mărișori, la școală, și nu i-am întrerupt. I-am adus la Bacău cînd au încheiat anul școlar. Am rămas aici, ne-ea plăcut și chiar dacă a fost greu, în doi, alături de copii, am trecut peste toate greutățile”, mai spune, cu nostalgie în glas, bătrîna. între două istorisiri mai sare de lîngă noi și fuge în camera unde se odihnește Ștefan, să vadă dacă are nevoie de ceva. Soțul a lucrat în Bacău ca geamgiu, iar Onița, o bună perioadă de timp a fost casnică. într-o zi, să hotărît să contribuie la venitul familiei și a început să cumpere rafie, din care făcea acasă plase. „Mi-am luat autorizație de la primărie și le vindeam în piață. Am reușit să îmi fac și eu o pensioară de 1,2 milioane de lei”, mai spune Onița. Cu pensia soțului, ajung acum la cinci milioane de lei. Mai mult, chiar în timp ce ne povestea, soții Benea au primit vizita poștașului, care le-a adus și cele cinci milioane de lei de la primărie.

„Răbdare, respect și dragoste”, rețeta fericirii

Onița are sfaturi și pentru cei mai tineri, care vor să trăaiscă 65 de ani, fericiți ca ea. „Rețeta unei vieți fericite, după toată experiența mea, este să ai răbdare, respect și dragoste. Să te bucuri de fiecare moment care îți este dat să trăiești alături de familie. Am fost bolnavi, operați, dar acum ne bucurăm de cei cinci copii, opt nepoți și doi strănepoți. Mi-am ales un soț bun, a muncit pentru familie toată viața. Aducea ce cîștiga acasă, iar salariul îl împrăștiam eu unde trebuia”, mai spune, zîmbind, ardeleanca. I-am lăsat fericiți, Onița deja făcînd planuri despre ce va face cu pensia și premiul de la primărie, după ce va plăti întreținerea și celelalte daraveli din casă. (Claudiu TĂNĂSESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!