Castelul ocnașilor, locul unde a intrat în legendă „Sfîntul închisorilor”

Femeia își așează pe iarbă, icnind, traista groasă din spinare. Fața, brăzdată doar de cîteva riduri, care însă taie adînc carnea, ca pentru alte cîteva zeci, îi este lac de transpirație. Broboada legată pe frunte, ca la pirați, e prea udă și femeia nu reușește să-i răsfrîngă colțul, ca să se șteargă. âși ridică poala bluzei, resemnată, în timp ce-o întreabă ceva pe țigănește pe copila care venea în urma ei abia tîrîndu-și picioarele. Căldura lovește cu un bici nevăzut, iar femeia nu mai așteaptă răspunsul. Se uită spre domnii opriți în fața porților mari și îi întreabă dacă știu ceva de program, dacă mai primesc vizite. Vine tocmai de la Buzău, la omul ei, cu pachet cu de-ale gurii și cu vești de acasă. Omul îi este priponit că a încercat să-i ia gîtul unui alt țigan din șatră. Cînd află că bărbații habar nu au de programul de vorbitor, se îndreaptă țintă spre butonul aproape invizibil din poartă. Pare familiarizată cu procedura. Sună și îi spune firesc gardianului numele celui pe care îl caută. Apoi se așzează pe iarbă, lîngă traistă. La fel de resemnată, nici măcar cu o undă de revoltă, femeia își ia din nou traista în spinare și pleacă spre gară. Bărbatul îi fusese transferat la Focșani, de săptămîna trecută. Fata, cu ochii ca azurul și cosițele blonde, nețesălate, o urmează tăcută și, după cîțiva metri, se așează, alături de mama sa, sub un zărzăr. Mai au de adăstat pînă la plecare.

întîmplarea s-a petrecut chiar săptămîna trecută, la intrarea în Castelul ocnașilor. Dincolo de denumirea reală, care ar putea induce conotații aventuriere, se ascunde unul dintre castelele din Bacău cunoscut de foarte puțină lume, cu un renume de tristă amintire, însă, pentru cei care i-au călcat pragul. Celebru în Tîrgu Ocna, dar și printre deținuți, Castelul ocnașilor este de fapt actualul Spital Penitenciar din orășelul de pe Trotuș, acolo unde sînt aduși deținuții bolnavi de TBC din tot sistemul penitenciar românesc. Castelul ocnașilor a purtat această denumire chiar de la început, din 1855, data la care a fost terminată construcția ordonată de domnitorul Grigore Alexandru Ghica, după ce a efectuat o vizită în ocnele de sare de la Tîrgu Ocna. Marcat de soarta nenorociților care își ispășeau pedeapsa fără să mai iasă din ocnă „fără a se bucura vreodată de lumină și de aer curat, din care li se pricinuiește de multe ori boale grele și chiar perderea vieței”, domnitorul a dispus „a se înființa din veniturile Departamentului lucrărilor publice o închisoare solidă cu zid prin pregiur în apropiere cu Groapa Ocnei, care va sluji de adăpost vinovaților în vreme de noapte”. Edificiul, terminat în 1855, specatculos ca aspect, a impresionat prin trăinicie și dotări și a fost denumit „Castelul ocnașilor”. Așa i-a rămas numele și pentru locuitorii orașului Tîrgu Ocna anului 2006. în 1907, zeci de deținuți au fost aduși la Tîrgu Ocna, mulți dintre ei fiind condamnați la ani grei de muncă silnică. Spitalul penitenciar și-a păstrat destinația dată de domnitorul Ghica pînă în anul 1977, cînd comuniștii l-au desființat, pentru a face loc unui cămin pentru bolnavii cronici psihici. Exact cu 30 de ani mai tîrziu, în 1997, Spitalul penitenciar a fost reînființat și funcționează și în zilele noastre.

„Sfîntul închisorilor” a murit la Castelul Ocnașilor

întreaga istorie contemporană a Spitalului penitenciar este marcată de personalitatea a doi deținuți: Valeriu Gafencu, supranumit „Sfîntul închisorilor”, și pastorul protestant Richard Wurmbrand. Acesta din urmă a devenit brusc celebru, după ce a obținut nominalizarea – de către telespectorii Televiziunii Române -, printre primele zece personalități rămase în cursa pentru desemnarea celui mai mare român al tuturor timpurilor. Richard Wurmbrand, activist comunist cu studii în URSS, s-a convertit spectaculos la creștinism și a devenit pastor protestant. Wurmbrand, supranumit „Apostolul Pavel al zilelor noastre”, cunoscut mai mult în afară decît în România, este considerat și unul dintre cei mai mari 70 de creștini din istoria Bisericii Creștine. Wurmbrand a fost persecutat, între 1941-1944, de autoritățile române, ca evreu, iar după instalarea regimului comunist în România a fost deținut politic, ca protestant. O destul de lungă perioadă, aproape doi ani, el a fost coleg de palier, la parterul unde erau cazați muribunzii de TBC, cu Valeriu Gafencu, personalitate a cărei legendă plutește și acum prin tot așezămîntul. Numele de „Sfîntul închisorilor” i-a fost dat de Nicolaie Steinhardt în celebra sa lucrare, „Jurnalul fericirii”. Valeriu Gafencu a fost arestat pentru activitate legionară, după ce a organizat o întîlnire ilegală, în calitate de conducător al Frăției de Cruce legionare, cu elevii unui liceu militar din Iași. El a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică după ce însuși mareșalul Ion Antonescu a cerut pedepsirea exemplară a insurgenților. în acel lot, judecat de un tribunal militar, a fost condamnat la închisoare și un elev de 11 ani. Valeriu Gafencu a murit, înconjurat de legende, în Spitalul Penitenciar din Tîrgu Ocna, la 30 de ani. O parte dintre foștii săi colegi de suferință, care au supraviețuit închisorilor au făcut demersuri către Sfîntul Sinod pentru canonizarea acestuia.

20 de ani de muncă silnică

Studentul Valeriu Gafencu se trăgea din una dintre familiile înstărite din Basarabia. Tatăl, Vasile, făcuse parte din Sfatul Țării și votase în 1918 alipirea Basarabiei la țara mamă. După cedarea Basarabiei către ruși, mama și cele trei surori s-au refugiat în România. Pe el, acest eveniment l-a surprins în Iași, unde era student în anul I la Facultatea de Drept.Tatăl său a rămas în Basarabia și a fost deportat în Siberia, unde a și murit. Atras de activitatea legionară încă de pe cînd era elev la Bălți, Valeriu Gafencu duce mai departe preocupările și în facultatea ieșeană, la un moment dat ajungînd unul dintre conducătorii Frăției de Cruce. Era unul dintre studenții la Drept recunoscut de profesori drept una dintre mințile remarcabile ale vremurilor sale. Activitatea politică a fost însă cea care l-a distrus. Valeriu Gafencu nu a ținut cont de interzicerea activităților legionare și a organizat o întîlnire ilegală chiar cu elevii unui liceu militar din Iași. Va supraviețui regimului de exterminare din închisorile românești doar zece ani. în tot acest timp, Valeriu Gafencu a căzut în latura misticismului, după ce a făcut cunoștință cu experimentele din Aiud și Pitești. A fost adus la Tîrgu Ocna în 1950 și a mai supraviețuit aici încă doi ani. Cu mai puțin de un an înainte de a deceda, a făcut un gest rememorat de toți cei care l-au cunoscut: i-a cedat streptomicina, medicament salvator în caz de TBC, unui alt deținut, la fel de bolnav ca și el, Richard Wurmbrand. Deși spital penitenciar pentru bolnavii de TBC, aceștia nu beneficiau de medicamentația specifică bolii, aici fiind aduși în special deținuții care erau pe moarte. Familiile celor închiși făceau uneori sacrificii imense, să facă rost de streptomicină. Unul dintre aceștia a fost și basarabeanul Victor Stratan. Doar că el se ameliorase și a renunțat la medicamentul salvator în favoarea lui Valeriu Gafencu. „Acesta i-a mulțumit și, fără să-i spună nimic, s-a hotărît la rîndul său să-l dea lui Richard Wurmbrand, a cărei stare era critică, cu toate că el era la fel de bolnav. Cu toate insistențele noastre și argumentele medicale pe care i le-am adus, n-a vrut să renunțe la hotărîrea luată. Consecința: Wurmbrand a fost salvat, iar el a murit”, spune, într-o mărturie cutremurătaore, Aristide Lefa, unul dintre medicii deținuți care aveau grijă de Gafencu și Wurmbrand, cazați amîndoi la parterul secției TBC, în camera 4. Valeriu Gafecu s-a stins în februarie 1952, iar Wurmbrand, reușind să iasă din țară, după 1964, cînd a fost eliberat din pușcăriile comuniste, a avut grijă să amintească de jertfa lui Gafencu în toată lumea.

Legenda plutește încă

în curtea interioară a castelului se regăsește un stejar bătrîn, în jurul căruia plutește o altă legendă. Acolo a fost depus, în februarie 1952, sicriul improvizat în care era trupul lui Valeriu Gafencu. „S-a petrecut atunci un lucru greu de imaginat în condițiile de închisoare. Pe lîngă targa rămasă în curte un timp mult prea îndelungat pentru a fi întîmplător – și în lipsa inexplicabilă pînă și a hainului Petrică Orban, gardianul care în mod obișnuit ne făcea atîtea mizerii – au trecut, unul cîte unul, toți cei care se puteau ține pe picioare, pentru a se închina și a-și lua adio de la cel care le fusese tovarăș de suferință și exemplu de trăire creștină”, memorează Sandu Anghelescu, un alt deținut politic, coleg de suferință cu Sfîntul închisorilor. Tot colegii lui de suferință povestesc că Valeriu Gafencu și-a prevestit moartea. Cu o zi înainte de decesul său, i-a spus prietenului cel mai bun, Ioan Ianolide, că a doua zi va deceda și l-a rugat să aranjeze ca toată lumea să poată trece pe la căpătîiul lui. De asemnea, l-a rugat ca după moarte să-i pună în gură o cruciuliță pe care a păstrat-o cu înverșunare pe parcursul a sute de percheziții. Era semnul unei eventuale recunoașteri din mulțimea de schelete din groapa comună în care erau aruncați deținuții, a căror moarte nu era consemnată în nici un registru. A doua zi, prevestirea lui Gafencu s-a îndeplinit, iar el a fost înmormîntat în cimitrul ocnașilor. Nimeni nu știe unde. Abia după revoluție, aici s-a ridicat o troiță, prin grija foștilor deținuți politici, pe care s-a inscripționat una dintre poeziile scrise de Valeriu Gafencu în închisoare. Oamenii locului spun că atît de mulți deținuți au fost îngropați în micuțul cimitor în gropi comune încît, la un metru sub pșămînt este un strat numai de oseminte. Printre ele se vor fi găsind și cele ale Sfîntului închisorilor. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!