Multa lume din elita intelectuala a Bacaului ma chestioneaza, cu diferite prilejuri, in legatura cu asa-zisul caz Viorel Savin, avind in vedere ca scriitorul era un om deosebit de activ ca director de casa de cultura, de biblioteca, de teatru, de publicist si scriitor de talent, chiar de presedinte al Filialei Bacau a Uniunii Scriitorilor. Acum a disparut realmente din peisajul public, trezind nedumeriri si stirnind intrebari care de care mai aberante. In primul rind, eu nu cred ca a existat sau exista un caz Viorel Savin. S-a retras de bunavoie in propria cochilie (sau turn de fildes), poate scirbit de abjectia unora, de ipocrizia altora, de fariseismul frontului politic ridicat din te miri ce, de lacomia furibunda a noii clase de parveniti, etc. Nu avea numai prieteni. Nici nu e posibil. Voia sa fie drept si poate ca n-a reusit sa fie mereu. Voia sa fie corect si poate ca pe unii i-a stinjenit aceasta corectitudine. Este poate prea orgolios ca sa accepte contrazicerea conceptiei sale despre arta si rolul acesteia. Dar iubeste literatura si teatrul ca nimeni altul. Daca a disparut din viata publica, a fost prezent mai mult ca niciodata ca scriitor. I-au aparut citeva romane, multe piese de teatru – o multime de carti. Una dintre ele chiar ca este un caz. Este vorba despre piesa-monolog “Doamne, fa ca Schnauzer sa cistige”, publicata in româna, engleza, germana si franceza. Jucata la Viena, dar si la Bacau. Constructia piesei abordeaza idei cu o mare rezonanta morala, religioasa, filosofica, comportamentala. Vietasul Daniil acuza lumea; “cea mai mare parte din vina sa se afla in ceilalti, este o inventie depinzind de unde o privesti; dinauntru ori dinafara. Inchisoarea este locul unde te afli”. Dar, fapta ramine fapta si judecata umana se face dupa aceasta. Si-a ucis fetita bolnava de SIDA ca sa o scape de chinurile sociale si fiziologice. Si-a ucis sotia, care, oricum, nu ar fi supravietuit mortii copilei, socotind ca “viata e o inchisoare, iar moartea un exil”.
Oricit ar fi omul de bun, de moral, de pur sufleteste, oricita rautate funciara ar exista, oricit aceasta l-ar fi izgonit pe Dumnezeu din lume, viata nu poti tu sa dai. Uite, vezi pe trotuar un gindac? Striveste-l ! Acum fa-l la loc. Poti? Tocmai de aceea Daniil ispaseste cumplit intr-o inchisoare kafkiana. Daca te erijezi in Creatorul lumii (trufie nemasurata), “viata nu-ti mai este un dar ci o inchisoare, iar durerea se inmulteste nemasurat, pentru ca omul este un bun conducator de durere”
Despre moralitate si lume s-au scris carti fundamentale, incepind cu Aristotel, Terentiu, La Bruyere, Erasmus de Rotterdam si pina la Andrei Plesu. Despre libertate, Roger Garaudy a scris un cartoi de vreo 500 de pagini, iar J.P.Sartre un adevarat tratat. Nu putem epuiza subiectele intr-o piesa de teatru, dar ne vom regasi pe noi insine asa cum nu credem ca putem fi, dar sintem. O oglinda maritoare si cutremuratoare, totodata, care ne arata ca sintem legati unii de altii si despartiti (in acelasi timp), prin orgolii nemasurate. Este si motivul pentru care Daniil vrea ca Schnauzer (ciinele fetitei lui) sa cistige un concurs ca sa arate celorlalti cit poti fi de bun, fie si prin ciinele tau. Astfel, Daniil revine la trufasul motiv ce l-a indemnat sa ia viata fiintelor dragi, dovedindu-se la fel de asemanator cu lumea pe care o condamna pentru obtuzitatea ei. Este o tragedie tulburatoare a omului modern, a intelesurilor gresite despre viata umanitatii. Mi-as dori sa vad aceasta piesa in mina unui mare actor, capabil sa stirneasca teribilele interogatii ale fiintei, sa dovedeasca drept reala zicerea ca “omul e mai slab decit puterea umbrei”.
Vasile PRUTEANU
Lasă un răspuns