Ce n-a sesizat filozoful

Constantin CĂLIN

* S-au scumpit cîteva reviste: „România literară”, „Dilema veche”, „Flacăra lui Adrian Păunescu”, „Historia” etc. A strigat cineva pînă acum: „Frige”!? Nu. E drept, o asemenea chestiune atinge doar un număr foarte mic de cititori, îndeosebi pe cei cu prea puțini bani: studenți, profesori tineri, intelectuali care nu și-au pierdut încă gustul pentru publicațiile de calitate. în același timp, această scumpire evocă dificultățile din ce în ce mai mari pe care acestea trebuie să le depășească pentru a rezista. Cei 50 de bani adăugați prețului se duc spre tipografii, nicidecum către redactori sau colaboratori. în multe locuri, onorariile sînt mici, „simbolice”, de-a dreptul jenante. Recent, Fondul Cultural Național Cultural a acordat 284.736 RON pentru „proiectele” a 34 de reviste („Ateneu” e printre ele), o sumă derizorie, care unora abia le va ajunge pentru editarea a două-trei numere. Altor 54 („Contemporanul – Ideea europeană”, „Cronica”, „Dacia literară” etc.) nu le-a dat nimic. Protestele, apărute ici-colo, nu vor corecta curînd situația. Și, oricum, nu la toți. O întrebare inevitabilă: fac totul revistele de cultură pentru supraviețuire? „Gloria străbună” nu e suficientă, iar coexistența în indiferență nu-i cea mai sănătoasă atitudine. Dacă s-ar putea obiectiva, mulți ar trebui să recunoască faptul că și-au extins suprafața tipografică pe seama veleitarilor, că o privire autocritică e din cînd în cînd necesară. Se mai fac oare analize ale calității? Unde ni sînt, apoi, conducătorii, directori sau redactori-șefi, cărora să le cauți cuvîntul? Augustin Buzura, Valeriu Stancu, Adrian Păunescu, Ion Beldeanu, Caius Traian Dragomir, Marius Tupan, Constantin Trandafir, de curînd și Nicolae Manolescu sînt la posturile lor. Academicianul Florin Constantiniu și Ion Cristoiu, de asemenea. Alții, în schimb, sînt extrem de discreți, fie că n-au nimic de spus, fie că nu sînt siguri că ar putea fi convingători dintr-o asemenea ipostază. Prezenți doar pe frontispicii, nu le simți directiva. „Lupta pentru existență” ar trebui să fie, înainte de toate, o „luptă cu inerția”. Boieri de lume nouă, făceți dovada că nu sînteți străini de actualitate, că suferiți ori că vă bucurați! Dați un semn de viață.

* Consecvent în ura sa față de „lichele”, d-l Gabriel Liiceanu a atacat-o dur, într-un pamflet ce ar putea deveni de referință, la începutul săptămînii trecute, pe d-na Mona Muscă (v. „Talentata Doamnă Muscă sau despre minciuna în extaz”, în „Cotidianul”, 15 august 2006). Faptul care l-ar fi determinat s-o facă a fost modul în care aceasta și-a justificat, într-o emisiune de la Realitatea TV, colaborarea cu Securitatea: adică s-a încăpățînat să susțină că e „curată”, inocentă. Eu n-am rezistat atunci decît puține minute ca să-i urmăresc argumentele, după care am schimbat canalul. Iată ce m-a contrariat. Am avut colegi care, ca și d-na Muscă, au predat la „cetățeni străini”, între ei și doi prieteni. Unul e mort, celălalt trăiește. Nu mi-au vorbit niciodată despre „cutuma” de a raporta Securității. Nici T.C., prodecanul delegat să se ocupe exclusiv de studenții străini, nu a avut altfel de relații, decît cele oficiale, cu instituția din strada Tolstoi. Ar fi fost absurd ca el și întregul colectiv didactic să se dedubleze în informatori. De altminteri, în mai multe rînduri mi-a mărturisit suspiciunile sale în legătură cu „turnătorii” / „turnătoarele”: patru, din vreo douăzeci și ceva de profesori și funcționari. Probabil aceeași era proporția și în alte centre universitare. Prin urmare e limpede că d-na Mona Muscă („Dana”) s-a angajat la o treabă care nu era obligatorie, iar d-l Gabriel Liiceanu are dreptate s-o dezavueze public pentru minciuna ascunsă „sub masca sincerității fără limite”. Rechizitoriul său e o cupă de vitriol (și venin, pentru ca efectul să fie letal) aruncată în obrazul „Doamnei de fier” a politicii românești. Sărmana politică românească! însă d-l Liiceanu (s-ar părea sincer) și-a exagerat, în textul său, nu numai disprețul, ci și decepția. Dacă într-adevăr aceasta e reală, înseamnă că el nu-i atît de perspicace pe cît îl consideram. Să nu-l fi frapat pînă acum un an (cînd pretinde că totuși și-ar fi dat seama) exaltările d-nei Muscă, rigorismul ei ostentativ, adoptarea gecii portocalii? Aproape întotdeauna zelatorii ascund ceva; abnegația lor e o formă de travesti. Autorul „Jurnalului de la Păltiniș” și d-na Muscă aparțin aceleiași familii politico-intelectuale. Au frecventat împreună Grupul de Dialog Social, au colaborat la aceleași publicații. Mă întreb, naiv, oamenii aceștia nu se observă, nu se „cîntăresc”, nu se citesc, nu se „miros” unul pe altul? Să le lipsească tocmai lor „olfactivitatea morală”? Să li se fi atrofiat ea din cauza admirației mutuale, în cerc închis, „elitist”? Absolut sincer, nu înțeleg proporțiile decepției provocate de „deconspirarea” d-nei Muscă. Dincolo de un chip îngrijit, de o frumusețe armonioasă și de o gesticulație voluntaristă (bust cabrat, pumni strînși, voce fermă), ce a adus ea în politică? Numărați-i „ideile” (mai toate „rebifări”) și formulările. Cîte au devenit citabile? Dacă d-na fost ministru al Culturii a putut să treacă drept ceea ce nu era, vinovați de această impostură sînt cei care i-au întreținut locvacitatea (o, cîte interviuri, cîte talk-show-uri!) și i-au suflat sub malacoave menținînd-o în actualitate, pe creasta valului. Ea este produsul „mediei” necritice, partizane, o Tatoiu cu filologie, nu o Thatcher! A dat mereu bine în poze. (Cum să nu strălucească lîngă o Sulfina Barbu sau o Norica Nicolai?) A-i deplînge acum „boala ascunsă” contractată în tinerețe, e neserios, chiar un pic comic. Dacă s-ar cuveni ca d-l Gabriel Liiceanu să fie trist, de o tristețe profundă, atunci motivul ar trebui să-l constituie incapacitatea „demascaților” de pînă acum de a-și asuma vinovăția. D-na Mona Muscă e un exemplu răsunător de eșec al ideii de „lustrație”, pe care – ironie! – a susținut-o cu o patimă suspectă. Ținuta sa refractară din ultima confruntare publică m-a convins definitiv că această idee mai poate opera doar în acte, nu și în conștiințe.hele”, d-l Gabriel Liiceanu a atacat-o dur, într-un pamflet ce ar putea deveni de referință, la începutul săptămîni

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!