„Ce poți să mai spui?!”

Cei care își privesc propria viață în contextul societății în care trăiesc – și nu separat de aceasta – și care nu-și limitează gîndirea doar la propriul blid și la propriul pahar, aceștia mai înțeleg pe ce lume trăiesc. Ceilalți întreabă la modul cel mai serios dacă pe vremea dacilor televizoarele aveau imagini color sau în alb-negru. Iar cînd, întîmplător, abordăm astfel de oameni la o discuție, aflăm că nici măcar asemenea întrebări nu și le pun ci, dimpotrivă, intelectualul român este întrebat, mai în glumă – mai în serios: „ce sunt dacii?”
Aflîndu-mă, întruna din aceste zile, în piața mare din Bacău și purtînd o discuție oarecum socratică cu niște vînzători de fructe și legume, aflu că ceea ce se înțelege prin „concurență” este, la nivelul omului simplu, nici mai mult – nici mai puțin decît o „măgărie”. Toți vînzătorii stabilesc, dimineața, același preț, iar dacă cineva – vreun țăran, îndrăznește să vîndă mai ieftin acel produs este vai de capul lui! Și dacă tot am pomenit despre daci, trebuie spus că mentalitățile populare ale grecilor și romanilor antici – și nu neapărat cele ale gînditorilor de atunci – erau mult mai „progresiste” decît mentalitățile populației românești actuale.
Foarte bizar, dar în Europa se găsește o țară – România – care are mentalități totalmente străine de cele europene. „Pentru cunoscători” mentalitățile actuale românești nu seamănă deloc nici măcar cu cele orientale. O persoană care muncise vreo doi ani prin Italia îmi povestea că a strîns ceva bani, ar fi stat mai mult dar nu s-a putut împăca cu italienii, care „ci toți sunt unguri”! Voia, evident, să spună că italienii sînt catolici, și acest lucru o supăra. Pe urmă, mai spunea că italienii „nu sunt ca toți oamenii”. Cînd am rugat persoana respectivă să precizeze ce anume înțelege prin acest lucru a început să peroreze: italienii se poartă frumos cu tine, te respectă, dacă îți dau să faci ceva te plătesc, nu înjură, nu se vorbesc unii pe alții de rău – adică, cum poți să trăiești la un loc cu astfel de oameni?! Vorba cuiva: „ce poți să mai spui?”.
Tocmai, se pot spune foarte multe – și anume: istoriografia modernă studiază detaliile, amănuntele, aspectele intime ale societăților, ale grupurilor umane. Din această cauză, cei care au trăit o anumită perioadă istorică – printr-o conștiință egală unui spirit mai larg – pot fi martori demni de luat în seamă. Jurnalele personale, biografiile își au importanța lor istorică. Cei care în vremea noastră au vîrsta de 50 – 70 de ani sînt cei care cunosc cel mai bine perioada comunistă a României. Ca trăitor în acea epocă – nefiind neapărat posesorul unei culturi istorice și sociale – puteai, totuși, observa – chiar numai și din producțiile cinematografice – caracterul adevărat, iar nu cel declarat – al respectivei societăți. Scriitorul bulgar Jelio Jelev – ajuns președinte al țării sale în primii ani de după 1989 – a scris o carte – în vremea comunismului, carte intitulată „Fascismul”. Cartea a fost tradusă în românește acum cîțiva ani. Aflăm, din prefață, despre demersurile autorului pentru a-și publica lucrarea la vremea respectivă. Editorii zîmbeau cu subînțeles după ce citeau manuscrisul, apoi îl refuzau politicos pe autor invocînd diverse motive. Abia după ’89 cartea a apărut în librării. Cineva indiferent și total neatent la lumea în care trăiește ar putea privi mirat acest fapt, întrebîndu-se de ce nu s-a putut publica acea lucrare, de vreme ce era o carte anti-fascistă, despre fascism, într-o țară comunistă, adică într-o țară în care fascismul era condamnat. Răspunsul este simplu: Fascismul și Comunismul erau fețele aceleeași monede. Ambele erau sisteme politice și sociale dictatoriale. Instituțiile lor erau în proporție de 99 la sută identice, începînd de la tot felul de organizații – șoimi ai patriei, pionieri, uteciști, gărzi patriotice – și pînă la agenții secreți răspîndiți în tot felul de structuri și peste tot. Sistemul represiv era, de asemenea, identic! Ultranaționalismul – identic. Cultul strămoșilor și al eroilor – exacerbat, cu figuri lipsite de viață. Ura împotriva Lumii Libere – identică. Adică ura împotriva Occidentului, împotriva Americii și a americanilor. Ura împotriva poporului lui Israel – identică. în cazul României comuniste această ură era și ipocrită prin așa-zisa „politică de pace și prietenie între popoare” – care nu era altceva, ca mai toată politica noastră externă, decît o justificare a politicii dictatoriale interne.
Cartea autorului bulgar este extrem de edificatoare în ce privește toate „sinonimiile” celor două sisteme. Cînd noi, adolescenții și tinerii anilor ’60, ’70, ’80 vedeam filme despre Italia fascistă a lui Musolini sau despre Germania nazistă, simțeam că și noi trăim într-o astfel de lume. Din această cauză, atunci cînd ne referim la „perioada comunistă” a României greșim încă din start mai ales atunci cînd vrem să dăm dovadă de precizie și rigurozitate în tratarea realităților istorice respective. Dar cazul României este, poate cu excepția Albaniei, cel mai tragic din epoca comunistă a Europei răsăritene. (Va urma). (Gheorghe CHIȚIMUȘ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!