CONEXIUNI Europenizarea sărăciei românești

Ștefan RADU

Zilele trecute, pe un ton festivist, o crainică iubitoare a partidului de guvernămînt anunța ca pe o supremă dovadă a revigorării economice românești faptul că impozitul pe profit încasat de stat a crescut în mod semnificativ, reprezentînd cea mai mare parte a veniturilor bugetare. Am schimbat canalul și, la aceeași oră, un economist mai puțin orbit de amoruri politice explica națiunii că, sătui de fiscalitate, românii – patroni sau angajați – preferă munca la negru. Soluția propusă de specialiști era chiar reducerea birurilor pe forța de muncă. În acel moment am înțeles și misterul cu impozitul pe profit: de fapt nu a crescut – precum Făt-Frumos – economia românească în așa măsură încît profitul a luat-o razna, ci avem de-a face cu efectul reducerii la jumătate a impozitării lui. Astfel, patronii au preferat să intre în legalitate cîtă vreme au trebuit să dea statului doar cinci la sută din ceea ce au realizat. La anul viitor, conform Codului Fiscal – dacă nu va fi modificat – și normelor deja anunțate, impozitul pe profit revine la zece la sută. Reacția previzibilă a patronilor va fi să reducă artificial acest indicator pentru a fenta statul care știe doar să-i jupoaie pe cei care muncesc. Deci este posibil să constatăm că se va încasa la buget, în valoare absolută, mai puțin decît acum, chiar dacă se dublează procentul de impozitare.

În România, energii creatoare greu de imaginat se consumă într-un război continuu între contribuabil și stat. Instituțiile îl tratează pe potențialul plătitor ca pe un infractor ce trebuie prins la prima intenție de sustragere de la obligații. Zeci de organisme de control, de anchetare permanentă se străduiesc să colecteze leu cu leu la visteria unui stat mereu nesătul. De cealaltă parte, contribuabilul face tot ce este posibil să-și conserve realizările la care statul nu a participat cu ceva, ba chiar a pus și piedici. Se fac cheltuieli care nu duc la dezvoltare economică sau socială, se consumă irațional resurse, se dezvoltă o economie subterană ca mod de revoltă împotriva unei dictaturi fiscale aberante.

Economia unui stat trebuie organizată ca un parteneriat corect între instituțiile oficiale de supraveghere și îndrumare (mai ales!), întreprinzătorii care își pun la bătaie capitalul material și intelectual și lucrătorii care vor să-și valorifice eficient forța de muncă și calificarea de care dispun. Acest parteneriat nu trebuie să funcționeze ca o dispută, ca un meci de box unde fiecare urmărește să dea lovitura fatală. Deocamdată, cel mai bine se înțeleg angajații cu angajatorii. De multe ori, ei fac front comun împotriva statului. O cercetare recentă arată că în România se manifestă un fenomen specific doar nouă: angajații preferă să aibă trecut în acte un salariu mult mai mic decît cel primit în realitate doar pentru a plăti – și ei, și angajatorii lor – dări mai mici. Pe termen scurt, aproape toată lumea este mulțumită. Însă peste un deceniu, două, vom constata că avem milioane de pensionari cu venituri minime, chiar dacă au muncit pe rupte o viață. Dar cine se mai gîndește la pensie în România de astăzi?!…

Mereu este cîte ceva de schimbat în țara asta. A face o prognoză pe trei-patru ani este un exercițiu imposibil. Legile valabile acum, mîine sînt modificate, mutilate, abrogate. Vedem că fiecare ministru, cum ajunge la post, are tendința de a-și pune amprenta pe actele normative din domeniul dat în stăpînire. Nu mai departe, noul ministru Popescu are o problemă cu faimosul Cod al Munci, cel pentru adoptarea căruia Guvernul și-a asumat responsabilitatea mai an, blocînd – astfel – orice dezbatere parlamentară. Degeaba au spus, atunci, specialiștii și liderii opoziției că sînt erori majore în Cod. PSD a avut interesul să arate cît de puternic este și că nu ține seama de părerile altora. Acum, cînd investitorii străini importanți reclamă inadvertențele din legea care asigură funcționarea pieței muncii, noul ministru se ridică, practic, împotriva propriului partid și cere reintroducerea în Parlament a actului normativ pentru a fi modificat. Alte reguli, altă distracție! De-abia se obișnuiseră angajatorii cu procedurile actuale că trebuie acum să reînceapă studiul individual. De fapt, mereu au cîte ceva de reactualizat: Codul Fiscal se modifică, normele de autorizare au suportat și ele schimbări, documentele au căpătat o nouă imagine, nimic nu mai este ca în urmă cu doi-trei ani. Doar fiscalitatea ridicată nu se erodează în timp. Mari consumatoare de resurse, instituțiile statului, stufoase și ineficiente, au nevoie de bani cît mai mulți pentru a pune în scenă fastuosul spectacol al europenizării sărăciei românești.