Ștefan RADU
Trăim vremuri care au un anume romantism politic: se structurează instituții, se imaginează ideologii noi, se multiplică asociațiile menite să apere și să promoveze minoritățile (etnice, religioase, sexuale) de parcă întreg mapamondul ar fi pornit o ofensivă nemiloasă împotriva acestor semeni ai noștri. O organizație precum Uniunea Europeană – confruntată cu dispute pe marginea viitoarei Constituții continentale, cu probleme de criminalitate transfrontalieră, cu fenomene macroeconomice negative – a decis că prioritară este problema înființării unui Parlament European al Romilor, cu caracter consultativ. Astfel, rudarii, ursarii, lăutarii, căldărarii și alte neamuri de-ale lor sînt recunoscuți ca „națiune fără teritoriu” – un fel de palestinieni ai Europei. Cioran spunea că „popor cu adevarat ales, țiganii nu poartă răspunderea nici unui eveniment și nici unei instituții. Au prididit Pămîntul tocmai datorită grijii lor de a nu întemeia nimic.” Iată, însă, că alții, mai grijulii, vor întemeia, pentru romi, o instituție internațională. Bulibașele nu se vor opune pentru că neamul lor a știut să cîștige ceva din orice deviație a istoriei. Zilele trecute, într-un reportaj despre pelerinajul la Mecca, se vorbea despre furturile înregistrate cu acest prilej. Autoritățile arabe constatau că țigani de pretutindeni au venit în Arabia Saudită, dîndu-se drept musulmani, pentru a cerși. Comentatorii fenomenului subliniau faptul că „romii sînt creștini de Paști și de Crăciun și devin musulmani la sărbătoarea sacrificiului”. E una dintre formele extraordinarei lor capacități de a se adapta la istorie. Cerșesc prin piețele din Roma și Milano, poartă salbe de aur și construiesc palate oribile – cu turnulețe – prin toate colțurile României, însă nu renunță la cererile pentru ajutor social pe motiv că nu au ce mînca.
Țiganii nu sînt singurul exemplu de acest gen. Statutul de minoritate obligă – pare-se – la compromisuri și flexibilitate în acțiune. De 14 ani, structura politică a etniei maghiare din România – UDMR – este la guvernare. Întotdeauna a ales ca aliat învingătorul. Deja președintele UDMR a anunțat că, „în funcție de rezultatele alegerilor din toamnă, se vor putea discuta condițiile de colaborare postelectorală cu Alianța PNL-PD”. Ceea ce nu-i împiedică pe ungurii noștri să negocieze și să semneze săptămîna viitoare un nou protocol de colaborare preelectorală cu PSD – partidul care conduce acum România. Altfel spus, contează doar învingătorul! Strategia maghiarilor iese din șabloanele morale sau filosofice: este doar eficientă și – uneori – amenințătoare. Cei care au încercat să-i ignore au fost reclamați ca șovini la toate forurile europene și americane. Deviza UDMR este succintă: „Ne acceptați așa cum sîntem, altfel vă subminăm pe toate căile posibile!” Dacă nu sînt la guvernare, vor declara că, în România, minoritatea lor este discriminată.
Istoria neamului românesc este o continuă dovadă a toleranței majorității față de minorități. Pe aceste meleaguri au venit, s-au împămîntenit și au trăit toți cei alungați de prin alte părți. Așa s-a întîmplat și cu evreii veniți, pe vremea lui Cuza, din Pocuția și de pe alte meridiane. Generații la rînd s-au bucurat și au suferit alături de români. Au fost momente senine și momente tulburi în istoria comună. Astăzi, majoritatea este acuzată de crime abominabile, de holocaust, de o constantă politică antisemită. Nu este – oare – nedrept să se vorbească doar pe o singură voce? Între 1945 și 1965, în cea mai neagră perioadă de represiune bolșevică, majoritatea activiștilor și securiștilor ce aveau misiunea de a extermina intelectualitatea și elita economică a României erau evrei, ruși (importați de la Moscova), țigani și maghiari. Cercetați arhivele Ministerului de Interne și ale Comitetului Central al PCR (pe atunci cînd era Partidul Comunist DIN România și nu Partidul Comunist Român). Cîți români au fost uciși, închiși, schingiuiți de torționari alogeni? Zeci, sute, mii? În satele din Vrancea, sinistrul Pantiușa (de ce etnie era?) a ordonat adevărate pogromuri pe care nici măcar istoria de astăzi nu le-a adus pe deplin la lumină. Chiar dacă rude de-ale mele au fost ridicate de pe stradă și au murit, neștiute, la Canal, consider că așa au fost vremurile. Vinovații doar în fața lui Dumnezeu vor da seamă. Nu trăiesc, după atîtea decenii, frustrări de discriminat. Sau poate nu știu ce-nseamnă să fii minoritar deoarece am trăit – bine sau rău – în sînul poporului meu?
Lasă un răspuns