Ștefan RADU
„Cînd n-ai de lucru, îți faci!” – zice o vorbă cu subînțeles. Cam așa se petrec lucrurile, de ceva vreme, în sînul breslei jurnaliștilor. Cineva – uns cu toate alifiile politice – a făcut o propunere, cîțiva parlamentari PSD au prins ideea din zbor și, astfel, ziariștii s-au trezit că li se pregătește o zi festivă a presei! Culmea este că banii pregătiți pentru chermezele aferente (simpozioane, premieri, întîlniri cu cititorii etc.) erau meniți să fie cheltuiți de către politicienii deveniți – peste noapte – mari apărători ai drepturilor jurnaliștilor! Dintr-o dată, toată lumea a uitat că există deja o Zi Internațională a Presei – pe 3 mai – sărbătorită în România de după 1990. Reacția președintelui Iliescu era de așteptat. El a decis să nu promulge o asemenea lege privind instituirea Zilei Presei, cîtă vreme nu există un acord general din partea acestei categorii profesionale.
Adevărul este că parlamentarii au ieșit ușor din situația creat (și) de ei. Sub asediul comentariilor negative publicate, au bătut în retragere și au dat vina pe inițiator, adică bietul Octavian Știreanu, ziaristul consilier la Cotroceni. Acesta, luat prin surprindere, a pasat beleaua în curtea Uniunii Ziariștilor Profesioniști (unde-or fi neprofesioniștii?!), organizație al cărei vicepreședinte este. Scriptic, propunerea a venit la Parlament din partea UZP, nu a lui Știreanu personal… Întreaga tărășenia a declanșat un tir susținut de acuze reciproce între Clubul Român de Presă (altă organizație de profesioniști…), UZP și cîțiva jurnaliști independenți. Dintr-o dată, breasla celor care scriu la gazete s-a spart în cioburi extrem de ascuțite care au rănit orgolii nejustificate. Cititorii – cei care plătesc în fiecare dimineață porția de informație filtrată – au descoperit că se pot naște scandaluri și în redacțiile care dau sentințe zi de zi. Au început să apara etichetele răutăcioase („cerepiști”, „cotroceniști” etc.), se scot pe tarabă povești din culisele unde s-au construit carierele unor cunoscuți oameni de presă, se dezvăluie rețele de interese personale sau de grup, așa încît publicul începe să se îndoiască de buna intenție a celor care, ani la rînd, au pozat în apărători ai dreptății sociale.
Un asemenea scandal în interiorul breslei aduce la lumină multe dintre problemele cu care se confruntă presa românească de astăzi. Unele organizații internaționale care monitorizează situația de la noi au semnalat, în repetate rînduri, limitarea dreptului la liberă exprimare prin diferite mijloace „relativ democratice”. În primul rînd, aspectul economic influențează strategiile redacționale. Publicitatea cea mai consistentă este comandată de către instituțiile guvernamentale, regiile autonome și societățile încă neprivatizate. Prin orientarea acestor contracte se pot ține în frîu conducerile unor cotidiane care, altfel, ar deveni extrem de critice. De asemenea, presa locală din România este și mai strîns legată de grupurile politico-economice zonale care dictează unde merge publicitatea.
Un alt mod de a controla presa este rețeaua de difuzarea. Dacă o publicație – oricît de critică și de profesionist ar fi scrisă – nu ajunge la cumpărătorul de presă, atunci demersul jurnaliștilor este în van. Fenomenul este cunoscut și controlat de către politicieni, așa explicîndu-se situațiile în care întreg tirajul unui ziar a fost cumpărat, la prima oră, într-un oraș sau altul, atunci cînd erau afectate interesele unor persoane importante din zonă. Drept este că metoda respectivă s-a dovedit și imbecilă, și ineficientă: a doua zi, articolul a fost republicat și vînzările au crescut spectaculos!
Mai puțin se vorbește despre o a treia metodă de a controla presa: cumpărarea unor jurnaliști care – în mod discret – fac servicii politicienilor sau magnaților care îi plătesc. Este o formă de manipulare directă a informației, de creare a unor ținte false pentru public. Anul electoral în care tocmai am intrat va oferi nenumărate exemple de asemenea malversațiuni. Organizațiile ziariștilor ar trebui de aici să înceapă curățenia. Pentru că dacă reclami libertatea absolută de exprimare, trebuie să-ți asumi integral și responsabilitatea conexă acestui drept. Nu legile aberante votate de Parlament – referitoare la calomnie și injurie – sunt periculoase, ci deviațiile de la morala profesională, de la deontologie. Dacă ziariștii nu ar greși, tribunalele n-ar avea unde să aplice respectivele legi. Teoria conform căreia „informarea” este principala – dacă nu chiar unica – țintă a activității publicistice se dovedește insuficientă pentru actuala perioadă pe care o traversează românii. Mass-media are – cred – datoria de a pune un accent similar și pe „formare”. La urma-urmei, ai cititorii pe care îi meriți pentru că așa i-ai format! Iar dacă editorialiștii se plîng de partidele aflate – temporar – la conducerea țării, înseamnă că electoratul nu a fost informat corect și nu a fost format pentru alegerea optimă. Vina se împarte și trebuie asumată.
Lasă un răspuns