CONSEMNĂRI

Regăsirea timpului pierdut

Eugen VERMAN

O mașină specială s-a oprit în fața blocului în care locuiesc de peste patru decenii. în dreptul scării celeilalte. Trei muncitori coboară și urcă în spate și, de-acolo, dau jos, cu eforturi deosebite, ditamai panoul. Privind cu interes „scena” descopăr că e vorba, în fapt, de o firmă ce urmează să fie montată pe frontispiciu. FATA. Așa scrie acolo și, imediat, gîndul mă duce la tot felul de scheme legate de cuvîntul respectiv. Las totul baltă, cobor și mă îndrept spre muncitori. Curiozitate omenească și, mai ales, profesională. FATA. Ce o fi însemnînd?! Tocmai discut cu unul dintre muncitori cînd mă aud strigat. în pragul ușii, nimeni altul decît domnul Emil Munteanu. Inginer și doctor în științe agricole. Prieten de ani și ani, pe care nu-l mai văzusem de ceva vreme. Vă închipuiți ce surpriză plăcută. „Sîntem vecini!”, mi se adresează, imediat, acest bărbat pe care-l știu de vreo treizeci de ani și ceva, care, iată, pare a nu se fi schimbat în nici un fel ca fizionomie. Solid, cu trăsături frumoase, zîmbet larg, apropiat, prietenesc. Nu m-am abținut să nu-l îmbrățIșez. „He, he, domnule inginer, iată cum se unesc popoarele…!, glumesc eu, v-ați mutat tocmai aici, știam că locuiți pe undeva, pe lîngă gară…”. Nu, nu s-a mutat „aici”, e vorba doar de firma la care lucrează de la înființare, ca director, firmă de asigurări agricole care, pe înțelesul tuturor, înseamnă „Fondul de dezdăunare a tuturor agricultorilor”. „Eu vă știam la Itești, la livadă… „, încerc să-mi amintesc unde l-am întîlnit ultima dată. „Da, dar de-atunci au trecut ceva ani…, am ieșit și eu la pensie, ca tot omul ajuns la vîrsta pensionării, dar, cum vedeți, nu pot sta locului, ce aș face acasă…, și pe urmă pot, eu, oare, să mă despart de profesie… ? Pentru că și ceea ce fac acum e, într-un anume fel, legat de meseria mea de bază…”.
… „Meseria mea de bază”. Cam rece spus. Dar astea sînt cuvintele pe care le folosim. Dincolo de ele există, însă, mult mai mult. Covîrșitor de mult. E viața cea adevărată. Cu permanenta sa curgere, cu permanenta sa zbatere. Eu îl știu pe domnul Emil Munteanu încă de pe vremea cînd, la Direcția Agricolă a județului Bacău, era inginer principal în producția de legume, cartofi și pomicolă, iar pe vremea aceea în județ se cultivau, nu glumă, și legume și cartofi și exista și o pomicultură dezvoltată. De altfel, de prin 1971, pasionat de ceea ce făcea și avînd rezultate deosebite, a fost promovat la întreprinderea de Legume și Fructe și pînă și acum cei care au lucrat cu dînsul, dar și cei care au scris, ca gazetari, își amintesc de performanțele acelei mari unități economice, realizări obținute datorită tehnologiilor moderne, soiurilor moderne, principiilor moderne introduse de inginerul Emil Munteanu. Eu îmi amintesc toate acestea și, acum, într-o zi tihnită, cînd stăm de vorbă la o cafea – după întîmplarea cu montajul firmei – ne amintim, împreună, de anii aceia, de măsura luată de Ministerul Agriculturii de a înființa, aici, în județul Bacău, a șasea Zonă închisă din România, de producere a cartofilor de sămânță, în fapt însuși subiectul tezei de doctorat a omului pe care-l am în față. „Am fost, domnule Verman, desemnat să răspund de această zonă, și nu vreau să mă laud, dar așa au fost puse bazele unei producții de tip industrial, așa au fost create și specializate ferme performante de producere a semințelor de legume și cartofi, încît începusem să și exportăm semințe de fasole, arpagic, mazăre… Acum importăm…!” Imediat îmi dau seama că ceea ce discutăm reprezintă trecutul. Acum, fermele acelea au devenit o amintire. O amintire frumoasă pentru cei care au creat, și-au jertfit anii tinereții, au dorit cu ardoare să lase ceva în urmă, ceva trainic și frumos și profitabil, dar, din nefericire, acel „ceva” înseamnă acum, pentru ei, dar și pentru mulți care au trăit atunci, doar amintiri. Și totuși, pentru un specialist adevărat, pentru un om pentru care pămîntul înseamnă mult mai mult decît pentru un muritor de rînd, viitorul agriculturii rămîne un vis frumos care nu-ți dă pace. „Domnule, sîntem, în Europa, a doua țară ca potențial agricol. Iar ca producție agricolă am ajuns să fim de mila lumii, dacă nu de rîsul ei… Acum aș zice că agricultura noastră a început să meargă într-o direcție bună, dar foarte încet, foarte anevoios se înscriu agricultorii pe acest nou făgaș. Poate, Uniunea Europeană ne va da imbolduri mai vehemente… dar, pînă la urmă, noi trebuie să ne mișcăm mai repede, să ne schimbăm însuși modul de viață… Eu cred că de voie, de nevoie, oamenii vor înțelege că nu pot ieși din marasm, din sărăcie și nevoi decît înființînd exploatații mari, eficiente, profitabile. Aici e vorba și de factorul biologic. Cei tineri nu vor admite, sînt convins, să continue ca pînă acum. Sînt foarte multe lucruri de pus la punct, nu mai zic de ordinea, de spiritul gospodăresc de la sate, multe localități se sufocă în gunoaie, în mizerie, tutelate de înseși administrațiile locale, sînt coaste care alunecă, maluri care se dărîmă, păduri care se defrișează, măsurile, însă, întîrzie în mod condamnabil…”.
… A trecut ceva timp de cînd discutăm. în vreme ce-mi spune toate astea îl privesc și-l ascult pe acest om și descopăr cu bucurie – gîndindu-mă, de fapt, și la mine, căci nu ne desparte decît un an – că a rămas la fel de însuflețit, la fel de dinamic, la fel de optimist cum a fost dintotdeauna! Iar dacă, iată, convingerea sa e că agricultura merge pe un drum bun, înseamnă că așa este. Și, de aceea, locul oamenilor de talia doctorului inginer Emil Minteanu e, încă, acolo unde trebuie să fie. Atîta timp timp cît pot spune, încă, „prezent!”, atîta vreme cît bogata lor cunoaștere, vasta lor experiență pot fi încă fructificate, e o șansă pentru această țară care cu greu își regăsește timpul pierdut…ă, mult mai mult. Covîrșitor de mult. E vi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!