Conspirația greșiților

Lupta cea dreaptă în țara compromisului

Ovidiu TUDORAN

Nu mai cred de mult în finalitatea soluțiilor colective la români, fie ei și băcăuani. De aceea le repet mereu tinerilor să părăsească orașul și, dacă pot, și România. Celor ce perseverează în eroare și rămîn, le recomand cu onestitate să-și vadă strict de propria persoană, afacere sau familie, căci comunitatea este pierdută pentru totdeauna.
„Poți fi provincial în mijlocul Bucureștiului și invers în orice oraș din țară”, spunea politicos un invitat din capitală cu ocazia lansării suplimentului lunar de cultură al „Ziarului de Bacău”. Asta nu face decît să-mi întărească convingerea că situația este generalizată în toată țara și că ar fi trebuit elaborată o lege de interzicere a asocierii la români. Astfel am fi scăpat mai repede de multitudinea partidelor și așa-zișilor politicieni posesori de zîmbete tîmpe amplasate pe fețe grobiene.
Mărturisesc, mă înfioară plăcut gîndul că mai există vizionari dornici să-și riște reputația, banii și nervii pe altarul culturii într-o țara unde circa o zecime din populație citește presa și asta doar în timpul campaniilor electorale. Poate că tagma cititorilor suplimentului va aparține unui cerc restrîns, poate că nici chiar cei ce semnează în fiecare număr nu-și vor lectura decît propriile rînduri, dar important este că ei există încă la Bacău, Iași, Cluj sau București.
La prezentarea „Meridian-ului 27”, în primitoarea ambianță a artelor plastice, am reușit să deslușesc prin rumoarea tipic de nepolticoasă și veșnic scuzabilă a unei săli arhipline replici de genul: „… în orașul ăsta te plafonezi total…”, „…de ce ei și nu eu?”, „…numărul celor care publică este invers proporțional cu numărul scriitorilor”, „…o să ajungem să nu mai ieșim din casă doar pentru a nu fi nevoiți să ne întîlnim unii cu alții”.
Fiindcă trăim în România și asta ne ocupă toata ziua, le-am dat tuturor dreptate. Exceptînd pe cei veniți la vernisaj și lansare cu treabă, sau din pur exercițiu de imagine, restul minoritar al prezenților era din categoria greșiților. Deși pentru mine aceștia sînt cei cu adevărat normali, rămîn la convingerea că Bacăul nu atinge acel „prag intelectual de minimă decență și valoare” comunitară ce ar justifica apariția unui supliment lunar de cultură. Fie ca viitorul să mă contrazică și măcar un singur politician aflat la putere să se plece smerit cînd va avea ocazia și onoarea de a da mîna cu un făuritor de cultură. Dacă îi va asculta și păsurile, fără o mină superior de plictisită pe figură, atunci vom consemna o victorie. Poate atunci îi voi da dreptate lui Petrus. Cine este Petrus? Am să vă povestesc. Petrus și Lupta cea Dreaptă sînt creațiile lui Coelho. Pe Paolo Coelho ar fi o împietate să vi-l prezint astăzi, datorită notorietății sale mondene, deși personal nu mă pot opri a zîmbi la gîndul că, odată, citea John Fowles pe nerăsuflate, cu pauze de somn de una-două ore, iar acum trec săptămîni pînă reușesc să termin lectura rîndurilor mari, clare și rare din cărțile rebelului brazilian. Apropos, cînd am terminat „Magicianul” lui Fowles și mi-am dat seama că nu l-am scris eu și nici nu-l voi putea scrie vreodată, am zis „pas” literaturii.
Totuși am să vă povestesc despre Petrus și „Lupta cea Dreaptă”. în Evul Mediu, Lupta cea Dreaptă se ducea pe cîmpul de bătălie, genera șiroaie de sînge și, în final, nu conta cine avea dreptate între tabere. Erau multe de cucerit și, mai ales, multe vise de împlinit. Astăzi, Lupta se duce în interiorul nostru, dar tot în numele visurilor noastre. Cînd suntem tineri avem mult curaj, dar nu știm să luptăm, cînd ne maturizăm, deși am învățat să luptăm, nu mai avem destul curaj. Atunci ne răzvrătim împotriva propriei persoane și ne devenim cel mai aprig dușman. Dacă ne vedem visurile destrămate și dorințele frustrate, sufletul nostru va muri pentru ca visurile ne hrănesc sufletul, așa cum mîncarea hrănește trupul.
Primul semn că ne ucidem visurile este LIPSA DE TIMP. Sîntem prea ocupați, obosiți și ne plîngem că ziua e prea scurtă. De fapt, ne e teamă de Lupta cea Dreaptă. Al doilea semn că ne-am ucis visurile este CERTITUDINEA. Avem mereu dreptate, avem ziduri în jurul existenței noastre, sîntem înțelepți și nu ne aventurăm niciodată.
Al treilea semn că visurile au început să putrezească în noi este PACEA. Trăim într-o veșnică duminică, nu avem fantezii, ne simțim împliniți total și nu dăm decît ce vrem, sîntem liniștiți și cruzi cu cei din jurul nostru. Apoi începem să canalizăm cruzimea împotriva noastră, devenim bolnavi și psihotici, iar singurul gînd la care tînjim este moartea ca o eliberare. Iată de ce urăsc după-amiezele de duminică și iată de ce nu trebuie ucise visurile, chiar copilărești sau aparent irealizabile.
Cine îndrăznește să ucidă visurile își ucide sufletul și nu este decît un laș: se teme de Lupta cea Dreaptă.
Dacă așteptați să vă dezvălui cine este Petrus, veți fi dezamăgiți. Las la propria voastră latitudine fie să-l căutați printre alchimiști, zahiri sau războinici ai luminii, fie să vi-l închipuiți. Dacă-l mai și visați, fiți grijulii: sufletul vostru e încă viu.vor lectura decît propriile rînduri, dar important este că ei există încă la Bacău, Iași, Cluj sau B

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!