Constantin CĂLIN

* Și căldura și frigul usucă, însă (limba a deosebit) prima sfarogește și, în plus (de)colorează, celălalt doar zbicește.

* Cei care m-au tulburat au fost – mă întreb după unele vise – ultimii demoni ai nopții sau primii demoni ai zilei?

* Orice vorbire e bivalentă: cînd vorbesc pentru, vorbesc și împotrivă; cînd vorbesc împotrivă, vorbesc și pentru (ceva, cineva).

* „Un om care nu înțelege face un act de intelectualitate”, scrie undeva Arghezi. Nu numai atît: face și un act moral. Cu o condiție:
să fi încercat să înțeleagă. Sînt lucruri, situații, acțiuni incomprehensibile. E preferabil să rămînă ca atare, decît să li se dea explicații parțiale, care pot fi și eronate.

* Cînd vorbesc despre bărbați, femeile spun ușor pe cine au refuzat, nu și la cine au jinduit ori pe cine au acceptat.

* întotdeauna, ceva greu de definit m-a reținut să intru într-o mulțime și să mă apropii de centrul ei: de cîntărețul care îi lingușea gusturile, de crainicul care făcea reclamă spectacolului următor, de vînzătorul care își striga marfa, de înfruntarea dintre doi bătăuși etc. Am stat la margine, rușinat chiar și pentru faptul de a mă fi oprit. Sînt curiozități și îndrăzneli care îmi displac. Mi se potrivește ceea ce Ilf îi spunea lui Petrov: „- Știi, Jenea, fac parte dintre acei oameni care intră totdeauna ultimii pe ușă”.

* Munca făcută în zile de sărbătoare, altminteri decît sub imperativul unei extreme urgențe, e un viciu, o altă formă a lăcomiei, iar lăcomia e un păcat.

* Funcția decolorează stilul. Devenit „persoană oficială”, X laudă ceea ce, dacă rămînea „un simplu particular”, ar fi criticat. Și nu oricum, ci dur.

* După numai doi ani de la intrarea în politică, Nicolae Iorga formulează următoarea „cugetare”, care nu numai că nu și-a pierdut actualitatea, dar e sugestivă pentru înțelegerea unor solidarizări ad-hoc sau a unor disidențe: „Lupii se strîng în haită pentru ca, dacă nu vor găsi altă pradă, să se poată mînca între sine. Membrii unui partid de interese, de asemenea”. Cu o excepție sau două, partidele noastre actuale (parlamentare și neparlamentare) sînt, ca să rămîn la vorba istoricului, „partide de interese”.

* Obișnuit cu măsura, sesizez imediat lipsa de măsură a altora. O înțeleg, dar nu pot fi niciodată avocatul ei. De ce? Simplu: pentru că „în lipsa de măsură” nu există limite; știi, la un moment dat, că s-a depășit, nu știi însă pînă unde poate ajunge.

* „Singurătatea trebuie acoperită cu ceva”, mi-a spus într-o zi pictorița V.B., propoziție care seamănă cu un vers și care evocă o dramă. Cu ce o „acoperă”? Cu pisici și cu căței! „Trebuie să simt că cineva mișcă în casă”, a adăugat ea. Pentru înțelegerea psihologiei solitarului, explicația sa valorează mai mult decît zece pagini de teorie pe această temă.

* Deși știu că, la „lansări”, critica trebuie redusă la o formulă comercială, nu reușesc să mă dedublez și să fac figură de publicitar. Din această cauză, le-am cam stricat unora „sărbătoarea”, determinîndu-i probabil să regrete că m-au invitat. Chiar dacă n-ar urma să scriu despre cartea pe care o prezint, tot n-aș putea să-i inventez calități, dacă nu le are. Eu cred că și în laude trebuie să existe o anumită responsabilitate. Cu atît mai greu mi-i să devin ditirambic atunci cînd m-am angajat să scriu undeva despre ea. Mai mult decît vorbitul, scrisul obligă la adevărul integral. De obicei, autorii nu bănuiesc frămîntările de conștiință ale unui critic și așteaptă de la el o prestație asemănătoare cu a unui tarabagiu sau a unui lăutar.

* „Prin tîrgu-nvăluit de sărăcie/ Am întîlnit un popă, un soldat…”. Aceste două versuri ale lui Bacovia, din „Plumb de toamnă”, îmi par tot mai mult fără corespondent în realitatea locală. Uneori am impresia că nu doar soldații, ci și popii au dispărut. Nu-i întîlnești nici dacă mergi pe jos, nici dacă mergi cu autobuzul. Desigur, ei există, și nu-s puțini, însă fie călătoresc travestiți în civili, fie cu autoturismele. Lipsa lor de vizibilitate se resimte. Am să descriu aci, pe scurt, una din situații. Mă duc la gară cu autobuzul. Pînă la capăt, acesta trece pe lîngă șase biserici. în dreptul fiecăreia, o parte din călători își fac cruce. Și cei din picioare, și cei de pe scaune; și unii aflați cu fața spre sfîntul lăcaș, și unii cu spatele, și unii de-a hoarța. Cîțiva pios, larg, restul mecanic, între două ocheade, două glume sau două împingeri cu vecinii, ca și cum ar scutura o scamă de pe haine. Către apus, către nord, către sud, de parcă punctul cardinal n-ar conta. Nu o dată m-am gîndit că, într-un asemenea caz, gestul unui popă (eventual, urmat de o vorbă) ar fi pilduitor. Pînă se va întîmpla așa ceva, transcriu aci un fragment din „Dogmatica” Sf. Ioan Damaschin, capitolul „Despre închinarea către răsărit”: „Pentru că Dumnezeu este lumină spirituală, iar Hristos în Scripturi se numește și soarele dreptății și răsărit, trebuie să-i afierosim lui răsăritul spre închinăciune. Tot lucrul bun trebuie afierosit lui Dumnezeu, din care tot lucrul bun se îmbunătățește. Căci spune dumnezeiescul David: «âmpărățiile pămîntului, cîntați lui Dumnezeu, cîntați Domnului care s-a suit peste cerul cerului spre răsărituri». Mai mult, și Sfînta Scriptură spune: «Dumnezeu a răsădit raiul spre răsărit în Eden»; acolo a pus pe omul plăsmuit de el, pe care, cînd a călcat porunca, l-a dat afară și l-a pus să locuiască în fața paradisului desfătării, adică la apus. Ne închinăm lui Dumnezeu căutînd patria de altădată și uitîndu-ne către ea”. Făcut în înghesuială, din orice poziție, indiferent, gestul crucii devine, involuntar, trivial și, cel mai adesea, nu relevă o conștiință religioasă, ci o reacție superstițioasă. Nu pornește nici din inimă, nici din minte.ii se strîng în haită pentru ca, dacă nu vor găsi altă pradă, să se poată mînca între sine. Membrii unui partid de i

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!