Constructorul de baraje

Despre oamenii care construiesc baraje se scrie astăzi puțin. Poate și pentru că puțin se mai construiește în domeniu, poate și ca o reacție la curentul de pînă acum 15 ani, care scotea în evidență, ostentativ, „eroi” cu chip de muncitori de pe șantierele patriei. Constructorii, însă, au fost și sînt și ei oameni, am spune obișnuiți, doar că viața lor a fost și rămîne ceva mai aparte, oameni croiți pentru o meserie care cere destule sacrificii. Ba chiar una dintre cele care cere cele mai multe sacrificii. Afli, astfel, uneori cu surprindere, că printre constructorii pe care îi crezi adesea mai aspri, sînt și „lorzi”, oameni subțiri, cu ștaif, oameni care te uimesc prin bogăția de idei, prin delicatețe și prin aplecarea către domenii deloc complementare cu meseria lor. Unul dintre acești oameni este inginerul Mircea Rusu, constructor de baraje de cînd a intrat în focul vieții, acum directorul uneia dintre cele 12 sucursale ale unei întreprinderi de mare tradiție în România, Hidroconstrucția, fosta TCH – Trustul de Construcții Hidrotehnice. Sucursala „Siret”, pe care o conduce Mircea Rusu, are sediul în Bacău și, împreună cu întreprinderea sa, a împlinit de curînd 55 de ani.

Mic la stat, mare la fapt – ar fi scris cronicarii despre Mircea Rusu, dacă ar fi fost contemporani cu el. Un om corect, impecabil în port și în vorbă. Un om amabil și chiar îndatoritor cu cine merită. Am învățat, despre directorii cu stofă, să-i verific acasă la ei, adică la birou. Nu la condica de prezență, ci la felul cum arată locul. La Mircea Rusu intri după ce treci pe lîngă o veritabilă grădină cu flori de seră, cu fîntînă arteziană și acvariu cu pești roșii, amenajată nu tocmai într-un loc special destinat, ci într-un hol ca de cămin. în birou, eleganța florilor, ordinea și căldura ambientală te îmbie. Pe pereți, lîngă hărți de hidrotehnician, cîteva tablouri – flori și peisaje -, semnate de pictori care au trecut pe aici, ca mulți alți artiști și scriitori, și nu au plecat cu mîna goală. Pentru că Mircea Rusu iubește artele și literatura și este cunoscut în lumea lor ca un fel de mecena. La dimensiunile noastre, normale. Pe directorul sucursalei îl găsești la birou cu noaptea în cap. De la 6,30, cînd nu este plecat pe șantiere, care la Hidroconstrucția înseamnă toată Moldova. Nu ești aici la primele ore, rare șanse ai să-l mai vezi în ziua aceea. Acesta este omul obșnuit de o viață cu șantierul, căsătorit cu un medic cunoscut în Bacău, și care se mîndrește, dar moderat, cu un fiu care, fire independentă, a cam făcut ce i-a plăcut, în viață, ca și tatăl de altfel, și acum este diplomat de carieră, director general în Ministerul de Externe.

Moldovenii, constructori cu vocație

Mircea Rusu nu are nici 55 de ani de meserie, ca întreprinderea, și nici prin școala Bicazului nu a trecut. A venit pe șantier ceva mai încoace, dar despre șantierul barajului Bicaz, primul din România, știe multe. S-a născut în Piatra Neamț și nu-i de mirare că a ajuns în construcții, pentru că – spune el – moldovenii au vocație de constructor. Mîna de lucru în construcții, pînă s-a inventat treaba cu plecatul la muncă în Israel, în Spania, Germania și la alții, se găsea berechet în Moldova. Moldovenii lucrau în construcții în toată România. Cine nu a auzit de „trenul foamei”, cum se spunea, care venea în Brașov tocmai din Botoșani. Moldovenii erau celebri, acolo, ei au creat zona industrială. Dar numai dintre cei care au făcut „școala” de la Bicaz s-a format o echipă, o școală, o gîndire hidroeneregetică, hidrotehnică.
– Ați avut, domnule director, o tradiție în familie în acest sens?
– Nu, dimpotrivă. Tata a lucrat în domeniul auto, a avut și firmă înainte, pînă prin ’57 – ’58, iar mama a lucrat în administrație, în Piatra Neamț. Și am fost singurul copil la părinți.
– Nu au dorit, deci, să vă vadă doctor, profesor…?
– Nu, tata avea un stil de viață mai americănesc, pe principiul „fă ce-ți place”. Eu, în schimb, am cochetat mult cu matematica, cu fizica și cu româna. Primele două se mai conjugau între ele, dar a treia… De aici am ajuns la marile lucrări din construcții, care mi-au arătat că e frumos să faci și să lași în urmă ceva, mai ales că atunci era un principiu: „omul învinge natura”. Aiurea, uite că natura ne-a arătat și în acest an ce ne poate face. Ea ne învinge, ne bate cînd vrea. între timp, însă, am lucrat și în echipe cu oameni deosebiți. Faptul acesta a făcut ca înainte de ’90 să fim o firmă bine cotată, cu lucrări în străinătate. în perioada aceea eu am lucrat în Algeria, dar oamenii noștri au fost și în Iran, în Maroc, în Turcia – tot în domeniul hidroenergetic, dar și în amenajări portuare și chiar irigații. Dar mai mult în hidroenergetică, la două baraje care au fost în Algeria, altul în Iran. Lucrări care au făcut și cultura firmei, în sensul că noi am învățat atunci ce se află pe piața ailaltă. După ’90 au căzut, însă, mult investițiile, iar noi ne-am repliat rapid de tot. Dar rapid ca la români, că a durat treaba asta din ’90 pînă în ’95, cînd ne-am privatizat integral. Numărul de salariați a scăzut, din 44.000 de oameni în toată țara au rămas în jur de vreo 18.000. Noi, de la aproape 4.000 de salariați am rămas cu 1.080 acum, dar și ăștia sînt încă mulți. însă, în același timp, am reușit să menținem, în primii ani, cît de cît o productivitate a muncii ridicată și după aceea am și crescut-o semnificativ.

Hidroenergetică, nu megalomanie

– Deci ați compensat o măsură cu alta. Dar ce întreprindere erați înainte de ’90?
– Era TCH-ul, Trustul de Construcții Hidroenergetice, iar în zona Moldovei era o antrepriză de construcții hidro, aceasta pe care o avem și acum. Și aparțineam de Ministerul Energiei Electrice. Erau, atunci, programele de electrificare. Pe noi, românii, ne-a prins anul ’90 cu 38% din potențialul tehnic hidroenergetic amenajabil. Țări ca Norvegia au sută la sută amenajare, Elveția 99%, Franța peste 75%, Germania la fel.
– Deci nu era o ambiție deșartă, neștiințifică.
– Nu era o megalomanie, gen Casa Poporului sau altceva. Mă refer la domeniul nostru. Eu cred că a fost o percepție greșită, să nu zic altfel, în sensul că tot ce s-a făcut atunci este megalomanic. Ba dimpotrivă, aș zice că s-a făcut puțin în domeniul ăsta, fiindcă dacă la ora actuală pe noi ne găsea vremea cu sistemul hidroenergetic după optica din anii ’70 – ’80, chiar pînă prin ’81, acum nu aveam atîtea probleme. Știu bine, că am lucrat și planurile de dezvoltare de atunci, era vorba de perspectiva de dezvoltare din cadrul ministerului, la care eram salariat, nu într-o structură politică, dar și decizia politică tot pe munca tehnicienilor se baza. S-au făcut pași bunci atunci. în vara asta, chiar în zilele potopului pe Siret, cînd Trotușul a venit cu 3.800 de metri pe secundă, în toată media s-au făcut acuzații gratuite. Am fost întrebat și eu, dar am refuzat să răspund, să nu intrăm într-o contradicție gratuită. Eu atîta știu, că nu trebuia să se întîmple, chiar cu Dumnezeu sus. Fiindcă pînă în ’94 trebuia terminată amenajarea de la Călimănești, pe Siret, și s-a terminat în ’92 în loc de ’89, Cosmești și Movileni în ’92 – ’93, iar în ’94 Suraia și Vadu Roșca – unde au fost mari dustrugei la inundațiile de acum. Acolo mai erau prevăzute două amplasamente, pînă aproape de amonte de Galați.

Strategie nelalocul ei

– Iată, niște întîrzieri strategige catastrofale.
– Acum nu mai sînt prevăzute asemenea lucrări nici în planul de perspectivă. Acum se discută de privatizare și la hidroelectrica, o chestiune…
– Dubiosasă.
– Nu zic dubioasă, că asta însemană mai multe, ci nelalocul ei , cum tot nelalocul lui a fost să privatizezi Petrom-ul, o resursă a țării, să ți-l ia Austria, care nu are nici a suta parte din zăcămintele noastre. Și urmează altele, gazul metan, sarea. Chiar nu stăm în nimic cu picioarele pe pămînt. Ne fuge pămîntul de sub picioare. Dar, revenind la ale noastre, toată lumea s-a întrebat de ce a deversat lacul de la Călimănești. Am fost, atunci, vreo două zile și trei nopți cu toată conducerea acolo, că erau avertizări de viitură. Nu putem lupta cu natura. Trotușul, din ’79, de cînd lucrez eu în zonă, și știu apele, peste 1.100 – 1.300 de metri pe secundă nu a trecut niciodată. Or, acum, a venit cu 3.800 de metri. Ăsta e debit catastrofal, ca la cutremurul de gradul 7 – 8. E o limită tehnică la care nu mai rezistă nimic.

Nomazi, pe șantiere, prin România mare

– Ați trecut din etapă în etapă, și ca om și ca profesionist. V-ați plimbat prin toată țara, v-ați mutat peste tot, cum te muți cu cortul…
– Exact ca zlătarii.
– Ați fost un fel de nomazi, dar unde poposeați prindeați rădăcini cel puțin patru-cinci ani. Cum ați trăit viața asta de șantierist, împreună cu taotă familia?
– Am început viața de șantierist lucrînd la barajul de la Vidraru, de 166 de metri înălțime, atunci pe locul al cincilea în lume (în ’65 – ’66), apoi am lucrat la uzinele hidrocentrale 1 și 2 de la Bacău, iar în ’67 am început Poiana Uzului. Am trecut prin toate etapele, de la șef de birou tehnic. M-am lămurit repede că nu pot să stau în birou, și am plecat inginer în execuția barajelor, pînă în 1972. Atunci am început lucrarea de la acumularea Bucecea – Botoșani, prima acumulare de pe Siret. E o microhidrocentrală acolo, iar acumularea de acolo era foarte importantă. Acolo funcționa fabrica de zahăr, una dintre cele mai vechi în România. în ’73, am început Stînca-Costești, una dintre cele trei hidrocentrale care ar fi trebuit amenajate pe Prut, cu fosta URSS împreună. Acolo sînt două grupuri de 16 Mw, unul la noi, altul la moldoveni. Mai era de făcut una la Stînca-Roznovanu, în amonte de Roznovanu – Iași, cînd ieși înspre Ștefănești, spre Bivolari, iar alta la coada lacului de la Stînca, în zona cu Ucraina, Lipcani. Nu s-au mai făcut. Proiectarea părții noastre, chiar în condițiile socialimului, a durat 25 de ani la Stînca-Costești. Se făcea mai repede, dar rușii puneau multe condiții vizavi de Basarabia. Atunci mi-am îmbunătățit și eu cunoștințele de limbă, cînd am auzit de limba moldovenească. Așa îmi spuneau tehnicienii de malul stîng al Prutului. Și tot atunci le-am făcut cadou, un dicționar Larouse, în 1974.
– Care nu era o carte oarecare.
– Nu era, eu am găsit-o la librăria Sadoveanu, în București. Am luat două, unul pentru mine, unul pentru ei. Să vadă că nici acolo nu vor găsi ceva despre „limba moldovenească”.

Moldoveni, din Galbeni pînă în Algeria

– Cum ați continuat periplul de constructor?
– Am plecat de pe Prut pe Siret, în 1979, la lucrările de la Galbeni, apoi, în ’81 – ’83, am fost în Algeria, unde am construit un baraj. Dar acolo eram consultanți la încă două baraje. Am vrut să vin, însă, acasă. Copilul meu, care era prin clasa a șaptea, a stat un an cu mine acolo, a făcut un an de școală, dar a acumulat niște lacune imense. în afară de franțuzește și arăbește nu știa mai nimic. A trebuit să recupereze în țară doi ani într-un an. Luasem și soția acolo, era medic. Era complicat, pentru mine. Copilul acasă, în Bacău, Tata murise, mama era bătrînă, socrii erau la Roman. Socrul fusese ofițer de carieră, ieșise la pensie și se mutaseră la Palanca și bine au făcut. Adică, ne cam destrămam. Am fost cam cu cortul. Vreo 13 ani am tot plimbat soția prin toată Moldova. Era și un avantaj, minor, în toate astea, că fiind cap de familie puteam lua soția după mine și-i găseam automat serviciu.
– în rest, viața de șantierist era ca atare. Locuiați efectiv în colonie.
– în colonie, la barăci. Dar, între timp, am revenit în Bacău, după care am mai plecat prin județul Neamț unde aveam niște lucrări pe canalele de pe Bistrița.
– Cum erau oamenii pe șantier, cum era viața acolo?
– Retrospectiv, totdeuana ce a trecut este frumos. Ca în orice basm. Dar atunci, omul era învățat mai mult cu munca, pentru că în rest nu avea multe de făcut. Lucram cu oameni de prin sate, de prin comune, de pe Valea Bistriței, Valea Trotușului. Sînt generații de moldoveni pe șantiere. Acum trei săptămîni am fost la Caransebeș, la o consfătuire. Un loc cu ceva influență occidentală. Eu mă uitam pe harta României. Un tip și o tipă, lîngă mine. Ea mai tinerică, el mai suriu. Mi-au spus că parcă mă cunosc de undeva. Am făcut cunoștință. Nu fac politică, le-am zis, eu fac numai politica din construcții. S-au mirat cînd le-am spus că sînt din Bacău. Atunci le-am spus ce i-am spus și lui Hrebenciuc, prin ’94: „Măi, sînteți la Putere, mai învîrtiți cumva harta asta, să mai fie și Prutul pe Tisa și invers, să se mai uite lumea și la noi. Că într-o zi o să ne uităm din Moscova la voi”.
– Hrebenciuc a avut vreo replică?
– Da, a opinat că una ca asta ar fi bine de zis la Uniunea Europeană! Deci, la Caransebeș am găsit moldoveni și la cantină, unde le-am reproșat că fac mîncare cum știu ei, ardelenească, mai dulce. „Nu – mi-a replicat bucătăreasa -, eu sînt din Bicaz”. Alta era din Mărgineni – Neamț. O noră era și ea acolo. Familii întregi.

Nici școala de construcții nu mai e ce-a fost

– E o diferență între constructorii de atunci și cei de acum?
– Sigur este. Sigur, ca mentalitate, în sensul că acum tineretul e altfel. Eu iau în fiecare an cîte 7 – 8 stagiari, chiar 22 am avut. Dar de la un la altul, rămîn tot mai puțini. Anul trecut am luat 9 și mai am 3. Vin, își fac un stagiu, la o firmă mare, cu renume, și pleacă fie la niște firme mărunțele de construcții, fie în altă parte, dar numai la munca de șantier nu cuplează. Sigur, în Bacău nu pot să-i țin. Eu am șantiere la Poiana Teiului, la coada lacului, spre Poiana Largului, Borca, Fărcașa. âți iei soția, valiza, copilul și te duci în altă parte – asta e viața de șantier, or ei spun acum că asta e dictatură, cum chiar m-a acuzat unul, care mă întreba dacă mie mi-ar plăcea așa viață. Păi eu am trăit-o din plin. Dar nu mă laud, nu mă dau de exemplu. Pentru că ei poate cred că noi am fost proști că am făcut așa. Iată, e o chestiune de mentalitate. Pînă prin ’95 au ieșit ingineri bine formați. E o problemă de pregătire. Pentru că și învățămîntul, acum se tot reorganizează, de 15 ani, și eu cred că chiar școala românească de construcții s-a degradat. Pe ai noștri îi strică și baza subțire de cunoștințe cu care vin din liceu. Mai ales acum, cînd nu te împinge nimeni să te duci să faci o facultate. Acum poți să și lucrezi, poți să și înveți. Poți să faci și două facultăți odată (dar nu de două ori aceeași facultate!). Acum stagiarii întreabă, întîi, cîți bani le dau. Sigur că le dau leafă, minim cît ia un inginer. Apoi, dacă au stofă, discutăm altfel. După trei luni. Dar să știți că mai sînt și cazuri excepționale, de oameni pe care după o lună i-am pus în drepturi, pentru capacitatea și interesul lor. I-am dat cinci clase în plus.

„Lorzii” șantierelor

– Domnule director, am cunoscut viața de constructor, fiind din familie de constructor. Am fost aproape de ei în multe ocazii. Am cunscut, astfel, și niște „lorzi” printre constructori, niștre oameni cizelați, subțiri chiar. Cum credeți că o viață, atît de aspră uneori, poate naște asemenea oameni?
– Cred că asta e cealaltă față a omului. în orice meserie. Sigur că avem asemenea oameni. Să nu se tragă concluzia că aștia de pe șantier sînt niște brute, inculți, învățați doar cu picamerul. Dimpotrivă. Am cunoscut și eu oameni de valoare. Profesorul meu, Radu Prișcu, e o somitate în construcții hidroenergetice. Un monstru sacru al meseriei. Dar te plimbă și prin muzică, literatură și filosofie, ca la el acasă. Un coleg, Mircea Simpliceanu, care a plecat prin Canada dar a veni înapoi, a lucrat la Hydro Quebec, una dintre cele mai mari firme de producere, construire și exploatare a energiei hidraulice, cu peste 100.000 de oameni. Iubea frumosul, artele. Inginerul Nicolae Păunescu, fost șef de șantier la Corbeni – Argeș, la fel. Noi, Bacăul, chiar ne-am ocupat mai mult de arte și cultură, decît de fotbal, dincolo de meserie. Și înainte și după 1990. Am fost alături de revista Ateneu, de Teatrul Bacovia, chiar și de sport, dar nu de fotbal, deși îmi place acest sport, iar eu am jucat fotbal. Am sponsorizat echipe de volei, de judo, unde huliganismul nu e la el acasă.

Constructor în țara muzelor

– Știu că sînteți un bun cititor, un pasionat devorator de opere literare.
– Văd un refugiu în a pune mîna, cînd ajung acasă, pe alte cărți decît pe „bibliile” astea de la serviciu pe care le răsfoiesc toată ziua. Sînt un pasionat cititor și mă țin și în pas cu vremea. Cu tot ce apare, cu toate curentele noi. Am avut și avantajul de a-l găsi, în Bacău, pe vărul meu, pictorul Gheorghe Velea, cu care am petrecut mult timp printre arte. Nu e o pată de culoare în ce fac, nu e un hobby, e doar nevoia de refulare, de altceva. Or, acest altceva nu este întîmplător. Alții preferă semințele sau restaurantul, bodega. Să intri în lumea literaturii, a poeziei, e sublim. Am sponsorizat, anul trecut, un fost salariat al nostru, pentru o carte de poezie. Dar nu oricare, ci haiku. M-a impresionat. Ne-am mai întîlnit pe la Casa de Cultură, pe la cenacluri, dar n-am știut la ce lucrează. Cînd am văzut, am și scos banii. Nici nu știam prea multe despre acest stil de a face poezie, dar e ceva suav, ca flaorea de cireș. Eu am rămas surprins și la ce sensibilitate are în el poetul, pe care eu nu o cunoșteam, deși a fost salariatul meu. Și asta e o curiozitate, vizavi de viața noastră de constructori, mai aspră.
– Cochetați și cu artele, cu muzica, mergeți de obicei la concerte?
– Din păcate, în ultimii ani am fost tot mai rar la concerte. Și la teatru. dar merg. înainte vreme era altceva. Aveam colegi în București, de exemplu, cu care mă întîlneam, pentru că aveam mai mult timp să merg în Capitală, chiar cîte trei-patru zile, să prind astfel și cîte un spectacol-două. Prindeam, acolo, și turnee ale teatrelor din provincie. Aveam chiar abonament. Anul acesta abia dacă am prins două piese jucate la Național și alta cu Maia Morgenstern. Ei, acum s-a strîns treaba, pentru că e enorm de mult stress, atîta alergătură încît ți-e și lehamite, uneori, de București și abia aștepți să pleci spre casă. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!