Contrapunct

Lung e drumul spre „înalta societate”!

Eugen VERMAN

… Asta o știu de la bunicul dinspre mamă: dacă vrei să ai sorți de izbîndă într-o lucrare mai mare, pornește-o de luni dimineața! La drept vorbind, deși era de la țară și locuia în satul acela numit Soci, din județul Neamț, nu era chiar țăran ca toți țăranii. Era ceea ce pe vremea aceea se numea „agent sanitar”, un fel de doctor al zonei în care trăia, țin minte mai ales că el făcea injecții celor suferinzi și poate din această cauză mă țineam cam departe de el pentru că siringa aceea mare și, mai cu seamă, acul acela lung și gros, îmi inspirau o teamă adîncă. În schimb, el era tare mîndru de mine fiindcă la școală eram premiant, îmi prevestea un viitor „strălucit”, spunea că o să ajung doctor și o să fiu mai ceva ca el, deși toată suflarea din sat și de prin alte cătune îi spunea „domnul doctor”. Era un om citit, cum se spune, în biblioteca lui am găsit cărți de mare valoare, precum „Ion” de Liviu Rebreanu, cărți de Zola, Maupassant etc. sau volumul acela numit „Războiul Popoarelor”, ilustrat cu imagini din timpul Primului Mare Război… Chiar dacă nu era țăran în adevăratul sens al cuvîntului, avea cîteva hectare pe care le cultiva cu mînă de lucru din sat, pe care o plătea cinstit și drept. În vacanțele de vară, lungi și călduroase, pînă prin clasa a șaptea, părinții mă aduceau la Soci, unde eram în largul meu și unde eram chiar fericit. Și acum, după atîta amar de vreme, simt mirosul lutului din care erau făcute podelele celor patru camere, parfumul perelor și merelor și ghioldanelor din livada din spatele casei; văd aievea oalele din lut ars, cu lapte pus la prins, că bunicii aveau și vacă și păsări și porci, de acestea ocupîndu-se bunica, ajutată fiind de cîțiva „zilieri”, între care și Toader Machidon, țăran din capătul satului, dinspre biserica veche de pe timpul lui Ștefan cel Mare, om de altfel gospodar, avea cal și căruță și muncea cu ele și așa-și cîștiga traiul. „Se lipise”, după o boală grea prin care trecuse, de „domnul doctor”, pe care-l ajuta în multe treburi, bineînțeles, nu degeaba… Îl țin minte bine pe Toader Machidon, era un om înalt ca bradul, cu o față roșcovană, frumoasă, rotundă, purta o mustață stufoasă care mai să-i ajungă la urechi, bunica spunea că-i holtei și, uneori, „recita” două versuri care circulau prin tot satul – „Numai Toader Machidon/, Toată noaptea n-are somn”. Într-o miercuri, pe la ora prînzului, îl văd pe badea Toader Machidon că-și oprește calul în fața porții noastre și intră în ogradă. Bunicul – Vasile Pătrașcu îl chema pe tatăl mamei mele – i-a ieșit în întîmpinare, ca de obicei: „Toadere, luni mergi cu nevastă-mea și cu nepotul acesta al meu la Dulcești, la moară… Am patru saci cu grîu de măcinat. La cinci să fii la noi”. „Tataie – i-am zis eu, după ce omul acela, cu niște opinci cît bărcile de mari, a plecat – de ce nu trimiți mîine la moară, că-i joi, și joi e și zi de tîrg…?”. M-a privit oarecum mirat, pînă atunci nu mai intrasem în vorbele oamenilor mari, băiete, că tot ai zis astea, să știi de la mine că o treabă bună se face pornind din prima zi a săptămînii… Eu știu asta de la tatăl meu și e bine s-o afli și tu de la bunicul tău”. Și, mai departe, îmi spuse cum a început el, cu vreo treizeci de ani în urmă, să construiască grajdul cel mare, pentru vite, pe la mijlocul săptămînii și cum s-a lungit treaba aceea, că începuseră niște ploi mocănești care nu se mai terminau și cum mai suduia el la gîndul că n-a început lucrul de luni, că dacă-l pornea de luni era altceva… Dupa aceea, am devenit mai atent la treburile care se organizau în gospodăria bunicilor mei și așa am observat că prașilele porumbului începeau lunea, secerișul grîului, întotdeauna, tot de luni dimineața pornea, culesul fructelor tot așa începea, nu mai zic de dusul la moară și alte asemenea, care prin legea aceea nescrisă, dar moștenită, porneau din prima zi a săptămînii. Și, invariabil, tot lucrul acela se sfîrșea cu bine, iar bunicii mei – Vasile și Eufrosina – trăiau din plin bucuria pe care și-o „croiau” dintr-o credință transmisă din generație în generație.
… Ei bine, această credință mi-am însușit-o și eu în mulții ani care au urmat după ziua aceea pierdută în negura vremii. Și mi-am reamintit, iată, de vorbele bunicului meu și acum, la început de an 2007, cînd s-a transformat, din magie, în realitate, un vis frumos al conaționalilor mei – aderarea la Uniunea Europeana. Început de An Nou, început de săptămînă. Luni a fost 1 Ianuarie 2007 și, de LUNI – scriu cu litere mari – România mea e membră, cu acte în regulă, a Uniunii Europene. Sigur, aderarea nu înseamnă și integrare. Aderarea e un act politic încheiat, însă integrarea presupune timp, cere eforturi uriașe și multe sacrificii din partea noastra, a românilor. Adică, succesul va depinde, în primul rînd, de noi. Se vorbește de ani, de mulți ani, pînă să ne putem considera „integrați”. Drumul spre „înalta societate” e lung. În ce mă privește, am mari îndoieli că voi apuca să trăiesc acel moment. Dar am o credință de nestrămutat: am început acest drum lung într-o zi de luni, de la prima oră și, normal, totul ne va merge din plin. Mai mult ca sigur, asta ar fi fost și convingerea unui „doctor de țară”, adică a bunicului meu dinspre mamă, care odihnește, de peste o jumătate de veac, într-un cimitir îngropat în bălării, de la marginea unui sat. A unui sat care dacă nu va fi înghițit de propria-i cenușă, în următoarele decenii își va putea, probabil, adăuga atributul de „european”.vacă și păsări și porci, de acestea ocupîndu-se bunica, aj

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!