Contrapunct

Glasul roților de tren…

* O călătorie de noapte

Eugen VERMAN

Singurul tren care trece, prin stația CFR Bacău, spre Constanța, e cel de la orele 22,38. Cu vreo trei-patru ani în urmă, de aici, din orașul meu, plecau două trenuri spre Litoral, cu program de vară, bineînțeles. Era acesta de noapte, și un altul de zi, care pleca din Bacău dimineață, pe la vreo 9 și ajungea la Constanța – unde merg eu, în fiecare an, în jurul orelor 15. Plecam cu acela, era de zi, iar o noapte albă înseamnă, la o anume vîrstă, ceva care poate întruni, la un loc, și oboseală, și stres și gînduri dintre cele mai negre. Ziua e, însă, alceva!… Uite, însă, că cei de la CFR au tăiat, cum se spune, trenul de zi și l-au lăsat numai pe cel de noapte. Așa că, vrînd-nevrînd, m-am urcat și eu și soția și încă vreo sută de inși în trenul care venea de la Suceava. Vagonul 7, locurile 59 și 60, singurele din compartimentul ocupat de trei familii, tinere, și un copilaș de trei ani. Nu, n-a încăput toată lumea, unii au rămas pe culoar, acesta, culoarul, devenind, de altfel, de la Buzău, supraaglomerat… Cele trei familii erau nu din Suceva sau Pașcani sau Roman – orașe de pe traseul respectiv – ci din Iași, că și acolo, am aflat, e tot un singur tren spre Marea cea mare și, cu toate eforturile, acei bărbați și acele femei n-au găsit bilete din Iași, așa că au venit cu un „personal” pînă la Pașcani. La început a fost bine. Ne-am cunoscut – ei, tineri, exuberanți, cu gîndul numai la baia de a doua zi din Mare -, noi, adică eu și soția, tot așa, puși pe vorbă, binevoitori și, mai ales, foarte interesați de ceea ce spuneau ei, căci spuneau lucruri chiar interesante. De pildă, unul dintre ei – un bărbat plin de lanțuri de aur, cruce la fel de mare și tot din aur, ghiul dintre acelea care-ți pot sparge capul, tînăr care, mai întîi, mi s-a părut introvertit de-abinelea, dar care s-a dovedit, pînă la urmă, foarte comunicativ – ne-a povestit cum a plecat el, de peste zece ani, în Italia și cum se descurcă de bine ca „liber profesionist”. Să vă spun drept, nici acum nu știu ce a vrut să spună referindu-se la munca lui de acolo, însă am înțeles că e foarte bănoasă, profitabilă, dar cam grea și riscantă, tipul vorbea despre miile de euro cum vorbesc eu despre drumurile zilnice în piața centrală… Da, la început a fost greu, a plecat numai el singur, lăsîndu-și soția acasă, „pe picior de așteptare”, dar cum a prins „cheag” și-a întregit familia, iar acum au, acolo, casă și grădină și mașină cu număr italian și cunoștințe. L-am întrebat cum se comportă italienii cu românii și mi-a răspuns că-s „invidioși”, lucru pe care iar nu l-am prea înțeles… El cîștigă bine, iar soția cîștigă și ea bine. Cu ce se ocupă ea? Acum, în tren (e chiar lîngă mine), o privesc, e zdravănă, față plăcută, ochi verzi, părul roșu, toate degetele le are ocupate cu inele de aur, la gît un lanț destul de greu, iar brățara, tot din aur, se odihnește pe mîna dreaptă aruncîndu-mi, în ochi, scîntei de la lumina din tavan. Și ea e foarte vorbăreață, spune că e „menajeră” și că e plătită cu o mie de euro pe lună, bătrîna de care are grijă, în vîrstă de aproape 90 de ani, abia așteaptă să se întoarcă din România, „mă sună zilnic, vino, Leonoro, nu mai pot de dorul tău”, și cînd spune asta dinții, drepți și albi,îi strălucesc, iar fața, rozie, frumoasă, rîde ca un soare în plină zi de vară… Numai că noaptea devine tot mai adîncă, e trecut, de-acum, de miezul ei, fetița de trei ani, Narcisica, dă, din ce în ce mai mult, semne de oboseală și, în consecință, plînge în toată regula, ba și țipă, eu ies pe coridor și mă împiedic de un ins slab, fără un ochi – care mă ia în primire. E de lîngă Râmnicu Sărat, domnule, îmi zice, cînd ai ști ce operație grea am făcut, acu’ îs un amărît de țăran, dar am lucrat ca lăcătuș, în gară la Râmnic, însă m-au dat în șomaj, și din agricultură mori de foame… Mi se plînge ca unei vechi cunoștințe, îl privesc, somnul mi-a sărit ca prin minune, da, se vede, e tare năpăstuit, acum merge la băiatul lui, care locuiește în Constanța și care tocmai a venit de la muncă, din Spania, la chemat să-i dea niște euro, că acolo cîștigă destul de binișor… Deodată pleacă capul într-o parte și adoarme, așa, ca un cal, în picioare, iar eu rămîn descumpănit. Atunci mă întorc spre stînga mea, aici, pe vine, stau un domn și o doamnă, bărbatul e un tip distins, cu ochelari, iar doamna, soția lui, e la fel de distinsă, nu, n-au găsit loc și călătoresc pe coridorul vagonului. Au urcat în Buzău, el e profesor de Geografie, „știți, am făcut armata în Bacău, frumos oraș, n-am mai fost pe-acolo de-atunci, dar sînt și eu moldovean, din Galați, însă am fost repartizat în Buzău”. âmi spune toate astea dintr-o suflare, auzind că-s băcăuan, dar e tare supărat și obosit,
„să stai, domnule, pînă la Mangalia, numai în picioare, în înghesuiala asta și în zăpușeala asta, e ceva de neimaginat, domnule…”. âi răspund că e de neimaginat prin alte părți, nu și la noi, și atunci încep cu el o discuție despre „grija față de om și nevoile sale”, o discuție care durează vreun ceas… Cînd reintru în compartiment, toată lumea, mai puțin soția mea, sforăia. Vecinii din față – și ei salariați peste hotare – doi în Germania și doi tot în Italia, adormiseră, ca și Narcisica… Am ajuns cu o întîrziere de aproape o jumătate de oră, iar un taximetrist constănțean mi-a luat 15 lei pînă la fiica mea, la numai cinci minute de gară… Dar ce să-i faci, sîntem în tranziție și orice e posibil. Așa că nu mă mai miră nimic!acum au, acolo, casă și grădină și mașină cu număr italian și cunoștințe. L-am întrebat cu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!