Să fie vreo 25, sau chiar 30 de ani, de cînd l-am cunoscut pe domnul Trandafir. Eram în documentare la Întreprinderea Metalurgică – unitate industrială modernă, construită în Sudul Bacăului – cînd, la „Mecanicul șef” fiind, mi-a fost recomandat. Un bărbat tînăr – să fi avut, pe vremea aceea, 30 de ani. Era înalt, suplu, atletic, cu trăsături ale feței fine, c-ai fi zis că-i fată -, glas plăcut, dar hotărît. Era lăcătuș mecanic, fruntaș în producție, era unul dintre tinerii de perspectivă, cum mi-a spus șeful lui direct despre Ion Trandafir. Atunci am stat de vorbă îndelung, am încercat să aflu ce aspirații are. Nu, nu va pleca din Uzină, va deveni maistru… Va ieși la pensie de aici, așa am înțeles eu atunci de la bărbatul acela tînăr și comunicativ.
Apoi, de cîte ori mergeam la „Metalurgie”, treceam și pe la el, la „Mecanicul șef”, iar, mai tîrziu, cînd ne-am întîlnit în cartierul în care locuiesc și mi-a zis că s-a mutat și el „din zonă”, ne-am văzut și mai des. Cum se întîmplă în viață, dacă îți înțelegi aproapele, te bucuri că ai de învățat cîte ceva de la el, pentru că, la urma-urmei, toți avem de învățat unul de la altul. Iar eu am înțeles că-l pot „copia” mai ales „la capitolul” încredere în forțele proprii, nu mai zic de optimismul debordant caracteristic acestui om!… Și, deodată, fără să-mi dau seama, l-am pierdut din „orizontul cunoștințelor mele” pe domnul Trandafir. Pur și simplu nu l-am mai văzut, l-am uitat… I-am uitat pînă și numele, încît, zilele trecute, cînd l-am reîntîlnit după ani și ani, a trebuit să-l întreb, spre rușinea mea, cum îl cheamă… Asta-i, ochii care nu se văd!…
„Și ce se mai aude pe la fabrică?… Ai devenit maistru, nu se putea altfel…!” Altă gafă! M-a privit, oarecum descumpănit – a îmbătrînit de-abinelea fostul meu amic, așa o fi gîndit el despre mine… Domnule, mi-a zis, au trecut atîția ani, la fabrică nu s-a mai putut sta, ce mai, am fost trimis în șomaj, asta-i! Aici i-am simțit glasul tremurînd…. Mi-am schimbat viața”…
Am rămas descumpănit, deși cunosc o mie și unul de cazuri asemănătoare și, în cele din urmă, ce-am aflat de la bărbatul ăsta trecut, acum, de cinci decenii de viață, m-a făcut să mă gîndesc, iară și iară, la hachițele vieții, la destin, la neprevăzutul, uneori, așteptat… Cu 50 de milioane de lei în buzunar a cumpărat un hectar de pămînt – asta după ce și-a vîndut apartamentul – și s-a mutat la țară. Și-mi zice: „Un anunț în ziar m-a dus la o bătrînă care pusese în vînzare un hectar de pămînt la Dumbrava, satul ăsta din comuna Berești-Bistrița, ceva mai încolo de turnul de televiziune… Ai fost la Dumbrava, e sat frumos, pămînturi bune, aproape de oraș. I-am zis bătrînei: mamă, uite, am aici, în buzunar, 50 de milioane… Asta acum cinci ani în urmă… Și așa m-am făcut moșier. Habar n-aveam cu ce se mănîncă agricultura, da’ mi-am zis că tot românul se pricepe la agricultură, iar eu, român fiind, e musai că mă pricep. Dar cînd să mă apuc de treabă, mi-am dat seama că agricultura asta e o adevărată știință, uneori e chiar artă, și m-am apucat de învățat și am început să stau de vorbă cu cei care o fac de ani și ani, iar acum pot să spun că știu cîte ceva…” Da, observ, cu uimire, domnul Trandafir a devenit un împătimit agricol! Îl privesc și-l ascult și mă întreb unde-i lăcătușul mecanic de altădată…? O jumătate de hectar cu porumb, restul cu tot felul de legume – conopidă, țelină, roșii, cartofi. „Cel mai mare băutor de apă e cartoful, după care urmează conopida, apoi țelina…”, așa îmi explică.
Tot pe bucata aia de pămînt și-a încropit și o căsuță. „Domnule, munca de la țară e ceva extraordinar. Uite, într-un timp aveam aproape o sută de kilograme, dar acum, uite cum arăt”… Da, observ cu oarecare invidie, arată al naibii de bine, și-mi mai spune de unde ia sămînța de cartofi, cum și-a procurat un soi de roșii care i-a adus „o producție formidabilă”, și cîte nu-mi mai spune fostul lăcătuș mecanic, acum agricultor, îndrăgostit pînă peste cap de pămîntul lui și de munca lui. Însuflețirea cu care îmi vorbește mă face să cred că e un tip fericit, că și-a descoperit o nouă cale în viață, pe care o urmează cu pasiune, încredere și curaj… „Nici nu mă gîndesc…, la vară te iau la mine la fermă, să vezi ce înseamnă să ai pămîntul tău și să iubești ceea ce faci… Și o să-ți dau să mănînci o roșie cît un bostan de mare și o să mi-o ceri și pe a doua…!” – mă „amenință” domnul Trandafir, făcîndu-mă ca, din acel moment, să stau mai mult cu ochii pe calendar. Dar acum e abia februarie, și vara e atît de departe…! (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns