Noul an școlar 2004-2005 nu s-a deschis sub auspiciile cele mai bune. Tensiuni, nervi, decepții. În fața Prefecturii băcăuane au manifestat cadre didactice din toate colțurile județului. Aproape la toate școlile elevii au fost trimiși acasă. O scenă, oarecum hazlie, dar plină de semnificații, s-a petrecut chiar în fața blocului în care locuiesc. Doi elevi de-a X-a s-au oprit în dreptul scării și și-au aprins cîte o țigară. Aveau la ei cărțile și caietele și cîte un buchet de flori. I-am întrebat cum de-s acolo cînd, de fapt, trebuiau să fie la școală. „Ne-au trimis acasă! Cică ar avea grevă…” – mi-a răspuns unul dintre ei, un băiat înalt, solid, cu glas de bariton. „Și cu florile ce-o să faceți?” – i-am întrebat. Au zîmbit: „Păi, le dăm prietenelor… S-au le punem, acasă, în vază…” Așa s-a întîmplat cu foarte mulți elevi. Din cîte îmi amintesc, e primul an cînd școala a avut atîta de suferit. Nu s-au mai organizat solemnitățile de altădată, cînd președintele țării, primul-ministru și alți demnitari participau, în atmosfera aceea specifică, de entuziasm i-aș zice fără să greșesc, la deschiderea anului școlar. E cert că ceva e putred. Școala românească nu se mai bucură de atenția, de grija de care se bucura în anii trecuți. Și pe vremea mea – în această vară am sărbătorit cinci decenii de cînd am absolvit Liceul „Petru Rareș” din Piatra-Neamț – ziua de începere a anului școlar însemna o mare și vibrantă sărbătoare. Chiar dacă am pășit pragurile școlii în anul de grație 1944, țin minte că mulți dintre colegii mei veneau cu părinții și cu flori, se țineau cuvîntări, ziua de 15 septembrie fiind sfîntă pentru debutul noului an școlar. Cu trecerea anilor, ziua aceasta a devenit un autentic simbol pentru învățămîntul preuniversitar din țara noastră, o zi în care educatori, învățători, profesori și elevi întăreau convingerea că școala e, în fapt, viitorul națiunii, fără școală un popor e ca un pom fără rădăcini care să-l susțină. Școala înseamnă cultură, civilizație, școala e temelia prezentului și viitorului. Așa am înțeles de la dascălii mei, asta am încercat și eu să imprim în cunoștințele copiilor mei. De aceea, orice sacrificiu făcut pentru școală e un sacrificiu făcut pentru prezent și viitor. Din nefericire, temeliile școlii noastre sînt, parcă, tot mai șubrede. Președintele țării, domnul Ion Iliescu, invitat, marți, 14 septembrie, la emisiunea lunară „În fața națiunii”, vorbea despre „felia de cașcaval” care, pentru școală, nu-i destul de groasă cum ar trebui. Comparația am mai auzit-o. Problema e Cine taie feliile acelea de cașcaval și, mai ales, cum le taie, cașcavalul fiind, desigur, Bugetul. Cert e că inechitățile sînt strigătoare la cer. Le-am aflat din emisiunea respectivă. Sînt instituții bugetare net favorizate, pentru care „felia de cașcaval” e absolut consistentă. Chiar așa, în condițiile în care „cașcavalul” nu-i prea mare. Președintele spunea că, pentru a deveni mai mare, e nevoie de mai multă muncă în țară, de creșterea producției, a produsului intern brut. Ce ne facem, însă, cu fenomenul acesta al datoriilor tot mai mari către stat, adică față de Buget, datorii imense înregistrate de tot felul de mastodonți industriali și care, în virtutea unor rațiuni politice neînțelese de către noi, sînt șterse sistematic, în timp ce micului investitor i se ia și pielea de pe el? Cînd se vor tăia din rădăcini escrocheriile, evaziunea, hoțiile, delațiunea? Din nefericire, sînt sigur că generația mea nu va mai prinde acei ani. Dar mă bucur că atunci, cîndva, și școala își va intra în drepturi. Plătiți normal pentru imensa lor muncă și responsabilitate socială și morală, profesorii vor fi repuși în drepturi, vor trăi demni și-și vor face datoria potrivit atenției de care se vor bucura din partea societății. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns