Copacul fără rădăcini

Pe domnul Adrian Aciobăniței, inginer și profesor la un liceu din urbea noastră, l-am cunoscut într-una din zilele frumoase ale acestei toamne atît de generoase. Eram cu nepoțelul meu și venisem la Insula de Agrement profitînd de soarele strălucitor și încă fierbinte, de liniștea pe care ți-o dau arborii aceștia plini de frunze ruginii care, la adierea vîntului, se scutură într-o ploaie cu nuanțe triste, totuși. Nu ajunsesem la capătul podului ce unește „orașul” cu insula, și un miros greu de pește stricat năvăli dinspre lac. Atunci am observat, cu un profund sentiment de decepție, că lacul e secat, un mîl negru, amestecat cu tot felul de „obiecte” aflate pe apa ce le lăsase în scurgerea ei la ridicarea stăvilarului: cauciucuri, bidoane de toate felurile și mărimile, cîrpe murdare, o sobă din tablă și multe alte „resturi” vorbind despre apetența noastră, a băcăuanilor – nu a tuturor, desigur – pentru distrugerea a ceea ce a mai rămas din natură. Ei bine, prin mîlul acela puturos erau o droaie de inși murdari, dar însuflețiți de posibilitatea capturării peștilor care – sărmanii – eșuaseră în mocirlă, în vreme ce apa se retrăsese rapid. Știuci mari, carași, crapi și alte specii erau, de-acuma, în saci sau în sacoșe. Fericiții „pescari” erau oameni dintre aceia, adică sărmani, aceștia în majoritate, dar și inși care dăduseră fuga în speranța că vor profita de naivitatea celor din mîl pentru a cumpăra, pe nimica toată, kilograme de pește… Imaginile, deloc tonifiante erau, mai degrabă, grotești, amintind de o luptă sălbatică pentru existență. Ei bine, în timp ce priveam, cu înțelegere dar și cu tristețe, cum făpturile acelea umane mai că se luaseră la bătaie pentru ocuparea celor mai bune „locuri de pescuit”, a apărut inginerul Aciobăniței.
Bărbat de talie mijlocie, solid, cu o șapcă pe cap adusă pînă aproape de ochelarii fumurii, îmbrăcat ușor, pe umărul stîng cu un rucsac sport în care era o undiță, mi-a făcut, de la început, o impresie bună. Omul rămăsese în capul podului surprins și consternat, gîndind cu glas tare: „Culmea…! Am venit la pescuit pe lac și n-am mai găsit lacul…!” Și mie, care eram în preajmă, cu nepoțelul de mînă: „Nu-i așa că-i o situație hazlie…? Azi am plecat mai devreme de la școală, bucuros că voi veni la pescuit. Și, cînd colo, unde-i lacul…? „Sînteți un pescar cu ghinion” – i-am zis. Și așa, am plecat împreună și am stat vreo două ceasuri bune și am privit la oamenii aceia din mocirlă și am uitat, aproape, de frumusețea unei zile de toamnă cu soare blînd, cu ploaie de frunze și bănci pustii… în schimb, am avut parte de un „episod” care m-a întristat și mai mult, căci așa se întîmplă uneori: o stare nedorită nu vine niciodată singură… Am întîlnit , deci, și un tînăr care tocmai ieșise la debarcader, era plin tot de noroiul acela negru și rău mirositor, avea în mînă o știucă ce se zbătea zadarnic, pe care o flutura ca pe un steag al victoriei. Cînd am privit mai bine spre acel tînăr am văzut că dintr-un picior îi curgea, abundent, sînge, da, se tăiase într-o sticlă, iar rana era chiar sub degetul mare de la piciorul drept, o rană adîncă și murdară. „Cine dă cincizeci de mii, îi dau știuca”, începu tînărul, de cum ne văzu. „Să am de țigări mîine, la școală”, mai zise el, ceea ce-l făcu pe noul meu amic să ciulească urechile. „Ești elev?” – întrebă profesorul. „Da, sînt într-a zecea”, a răspuns băiatul, și se îndreptă spre ciușmeaua din imediata apropiere pentru a-și spăla picioarele. Atunci apărură încă doi inși – unul brunet, îmbrăcat curat, cu adidași în picioare, zîmbitor, iar celălalt cu o flanelă groasă pe el, blugi și pantofi, acesta cu alură de boxer. Amîndoi aveau în mîini sacoșe burdușite cu pește… Băiatul lăsă apa să-i mai curgă pe piciorul rănit și se duse imediat la cei doi, care se așezaseră pe o bancă, se vede că îi cunoștea, și scoase, dintr-o sacoșă, o știucă uriașă, de cel puțin patru kilograme, pe care mi-o întinse pe sub priviri. Neavînd ce face, îl întreb pe stăpînul șacoșei cum a făcut de a prins atîta pește, iar el, zîmbind – e vorba de tipul brunet – începu să-mi toarne niște gogorițe crezînd că-s profan în materie de pescuit. Mi-am dat, imediat, seama că cei doi „cumpăraseră” peștele de la amărîții care căutau prin mîl. Atunci, profesorul se adresă elevului: „Și zici că mergi la școală…?” „Cînd și cînd”, veni răspunsul. „Azi ai fost?” Băiatul zîmbi: „Nu prea mă interesează subiectul!…” „Și ce-o să faci în viață…?” Tînărul, căruia sîngele din picior continua să-i curgă, păru că se gîndește. Interveni, însă, brunetul: „Cui îi mai arde de învățat în ziua de azi…? Cu învățătura, cu cultura nu cîștigi bani. Tot mai bine-i să fii așa, ca mine”. Și se ridică, tovarășul său îl urmă imediat, și se îndreptară spre o mașină ce era parcată între doi plopi. Atunci văzui că mașina nu era una de rînd, ci un Audi strălucitor, de culoare neagră. „Da, ce-i mai trebuie ăstuia carte!…”, zise profesorul, după care – în timp ce elevul de-a zecea se încălță și, la insistențele noastre, plecă la spital să i se coase rana largă și adîncă și să i se facă un vaccin anti-tetanos – mi se adresă trist și îngîndurat: „Da, domnule, nu știu ce o să se întîmple cu tinerii ăștia! Mulți nu mai vor să învețe. Păcat, mare păcat!… Ați văzut insul acela, ce mentalitate, ce convingere la el, auzi, domnule, cu cultura nu se cîștigă bani, dar insul acela știe, oare, că un copac fără rădăcini nu rezistă…?”
… Ne-am despărțit într-un tîrziu, gîndindu-mă dacă vorbele acelea despre copac și rădăcinile lui i-or fi venit atunci, din sufletul său, sau o fi fost și el, cum am fost și eu, pe vremea studenției, la mormîntul lui Caragiale, pe al cărui placă funerară am citit cuvintele acestea – le citez cu aproximație -: „Copii, cultivați poporul, căci un copac fără rădăcini nu rezistă timpurilor…!” (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!