Copilul din noi

Eugen VERMAN

âți aduci aminte, cum să nu-ți aduci aminte!, doar ești, încă, viu… Numai morții n-au memorie, numai morții și-au pierdut copilul din sufletul lor… Era război, tata și mama ne-au dus la tren, într-o noapte de vară, și am plecat cu trenul, sus, pe vagon, că înăuntru nu avusesem loc, tata era muncitor, mama era casnică, și cu Culai în burtă, și cu mine și Didi de mână… Așa am ajuns, după zile și nopți, la Strehaia, în Oltenia, unde am dat de nașii noștri, ei plecaseră mai demult din calea rușilor, că se spunea că rușii mănîncă oameni, dar nu era așa, era război și atîta tot! Acolo, la Strehaia, l-a născut mama pe Culai și, după vreo lună sau două, ne-am întors acasă, la noi, în Moldova, Doamne, nu mai ajungeam, așa se plîngea tata, dar a răsuflat ușurat cînd am ajuns la Adjud, de-acu’ suntem acasă, așa a mai zis el, și chiar că, după încă o jumătate de zi, am ajuns acasă, la Piatra… Mică, bicisnică, dar tare primitoare, casa noastră înconjurată din toate părțile de flori crescute din nimic, ne aștepta. Dar se vedea că prin ograda noastră mare trecuse războiul, soldații săpaseră tranșee adînci, iar în două locuri erau două cruci la capul unor morminte, îs doi nemți morți, așa ne-a spus domnul Durican, hornarul mahalalei, că el era bolnav cu plămînii, nu plecase nicăieri, și în tranșeele acelea adînci erau o mulțime de puști și pistoale și încărcătoare cu cartușe adevărate, nu de-acelea din care făceam noi cînd ne împușcam cu puștile noastre din soc… Gelu Marin și Lică Nechita au coborît în tranșee, noi eram prea mici, nu puteam face treaba asta, și au aruncat pe mal cît au putut arunca. Eu am prins un pistol și un încărcător de cartușe, Didi a luat o pușcă, Florică Durican și Costică Mitroi s-au făcut cu cîte un pistol uriaș de rachete, ce mai, era o veselie pe noi!, că toți ne înarmasem pînă în dinți și așa a început joaca… Mitică Mitroi, cel mai mare dintre băieți, fratele lui Costică – tatăl lor era la război, poate de asta știau ei joaca cu cartușele – ne-a „școlit” pe loc, dar ne-am chinuit mult, mai ales eu, care aveam doar șapte ani, să scot glonțul și jumătate din praful de pușcă, să bat, apoi, glonțul la loc, pînă s-a dus și vîrful înăuntru, și peste el să torn praful de pușcă și să-i dau foc, dar așa, de la distanță… Bum!, și împușcătura…, Doamne, ce bucurie mare pe noi! Astea au fost „jucăriile” noastre pe atunci și chiar că n-a murit nimeni dintre noi…
…Asta îmi spune copilul acela pe care-l port în străfundurile sufletului de aproape șapte decenii, asta-mi amintește el, de fiecare dată cînd mă grăbesc spre centrul și parcurile urbei mele pentru a trăi bucuriile copiilor și abia reușesc să-mi ascund, în spatele ochelarilor de soare, ochii scăldați de picăturile acelea fierbinți de rouă aduse dintr-o vară apusă…
Acum, locul tranșeelor și al puștilor și al cartușelor l-au luat calculatoartele și camerele digitale. Alte timpuri, alte plăceri. Viața merge înainte!… rouă aduse dintr-o vară apusă…
Acum, locul tranșeelor și al puștilor și al cartușelor l-au lu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!