Credință și moralitate

Strategia de inspirație hollywoodiană a reușit să impună pe piața
culturală un produs asimilat de zeci de milioane de persoane:
romanul „Codul lui Da Vinci”. Excesiv mediatizată, lucrarea lui Dan
Brown a produs și va produce în continuare controverse, dispute,
interpretări mai ales acum, după apariția filmului care s-a dovedit a
fi un eșec total.
Eu însumi am făcut referiri la această carte încă înainte de
ecranizarea romanului, atît prin intermediul acestei pagini, cît și în
revista „Credința ortodoxă” și tocmai de aceea nu am vrut să mai
insist asupra conținutului acestuia, ci doar asupra fenomenului
numit „Codul lui Da Vinci”, care ilustrează în mod strălucit ideea de
showbitz, de produs comercial. Și atît. Pentru că, în rest, acest
„celebru roman” nu este decît rezultatul prelungirii, accentuării
crizei lumii moderne, al secularizării societății umane în ansamblul
ei („secular” – care aparține lumii de acum, caracteristic lucrurilor
nespirituale, fără caracter, sfînt, lumesc, fără element religios.
Secularism – tendință de a analiza și rezolva problemele societății
fără a lua în considerare factorul religios, divin). Cartea lui Brown nu
trezește omenirea la accederea spre o nouă formă de umanism,
înălțătoare, ci produce o stare de spirit generală și generată de
modernitate, mai difuză și mai greu de perceput, care poate deveni
chiar periculoasă cu cît ea nu este conștientizată de cei afectați: e
vorba, aici, de faptul că pentru mulți dintre noi există convingerea
fermă că sîntem religioși, fără a fi cîtuși de puțin; de declarații
„tradiționaliste” din partea unor oameni care nu au nici o noțiune la
baza afirmațiilor despre adevăratul spirit tradițional; în esență, de
producerea unui simptom de dezordine mentală specific epocii
noastre.
Starea de spirit la care facem referire constă în primul rînd în
minimalizarea religiei, în considerarea ei ca o zonă strict delimitată,
care poate fi pusă deoparte – cu oarecare grijă – acordîndu-i-se în
final un rol din cele neînsemnate, fără o influență reală asupra
restului existenței de care este izolată – cum foarte plastic observa
un filosof-teolog – „printr-un fel de granițe etanșe”. La acestea se
adaugă apoi ignoranța doctrinară aproape completă și chiar
indiferența față de tot ceea ce se leagă de învățăturile apostolilor și
Părinților Bisericii. De fapt, pentru mulți, religia nu este decît o
chestiune de practică, o însumare de iluzii deșarte, o obișnuință –
sau mai bine spus – o rutină care le coordonează o mișcare
spirituală mecanică. Orice încercări ale unor distinși teologi de a ne
face să înțelegem elementele doctrinei creștine sînt privite de cele
mai multe ori cu extrem de multă reticență, ajungîndu-se să se
creadă de către unii că e inutil să înțelegi sau că, practic, nu e nimic
de înțeles din creștinism (ateii). Religia a devenit, în contextul
actual, doar moralitate sau cel puțin atît vor să vadă oamenii
moderni, care refuză să o cunoască în realitatea ei profundă, de un
cu totul alt ordin, dar care preferă o disociere de creștinism prin
acceptarea reinterpretărilor istorice creștine, punînd în centrul lor
ipostazele gnostice, vehiculate și în „Codul lui Da Vinci” care, iată,
vrea să scoată în evidență un Iisus noncreștin. Unul dintre
specialiștii în doctrine teologice – Rene Guenon – scria, cu mulți ani
în urmă: „Contemporanilor noștri li se pare greu de înțeles că există
lucruri care prin însăși natura lor se situează în afara oricărei
discuții; în loc să încerce să se înalțe către adevăr, omul modern
pretinde să coboare adevărul la nivelul lui; de aceea, probabil,
există atîția oameni care, atunci cînd le vorbești de «științe
tradiționale» sau chiar de metafizică pură, își închipuie că e vorba
doar de «știință profană» și de «filozofie»”. Iar într-un excelent eseu
intitulat „Cearta rațiunilor” un tînăr filozof – Sorin Cucerai -,
abordînd problematica modernității ne spune că „teologia are, în
modernitate, aceeași soartă ca și metafizica: rațiunea modernă
percepe preocupările teologice și, în general, preocupările
religioase – fie ca absurde, fie ca suspecte. Firește, nu este
obligatoriu ca acest verdict să fie pus în practică în termenii
ateismului militant și stupid al Revoluției franceze sau al
totalitarismului comunist. Dar lumea modernă, nemaifiind o lume a
discernămîntului, este o lume atee, o lume pentru care dialogul cu
Dumnezeu pur și simplu nu mai poate avea sens, devine o
disciplină neinteligibilă. Pe scurt, estompării treptate și dispariției
metafizicii propriu-zise din orizontul filosofiei moderne îi
corespunde, în plan religios, procesul pe care îl cunoaștem sub
numele de «secularizare». Dumnezeu nu este ucis, ci se retrage
sfios din lumea oamenilor moderni, rușinat de propria-i absurditate
și încercînd să-și acopere goliciunea, imagine în oglindă a
oamenilor izgoniți odinioară din lumea sa”.
Potrivit argumentelor modernității, religia trebuie să fie, de regulă, o
opțiune strict privată, care să nu depășească nicicum granițele
sferei private și că prezența ei în spațiul public devine absolut
legitimă. H.R. Patapievici contrazice astfel de argumente
exacerbate: „Dacă avem în vedere o adevărată religie, ea nu poate
fi doar privată. Dacă e doar privată, atunci, de fapt, nu mai putem
vorbi de o religie, ci de o amintire sociologică ori folclorică a ei –
avem de-a face nu cu o religie dată, ci cu o simplă datină”. A scrie,
a pune în scenă sau pe marile ecrane piese în care creștinismul
este bulversat și ridiculizat abundent, conform spiritualității New
Age, este o ofensă în fața căreia, potențial, creștinii vor reacționa
mult mai puternic decît a celui artistic, care la rîndul lui e lipsit de
valoare. Și astfel, în criza modernității își face apariția pentru a o
ajuta o disciplină academică denumită „psihologie transpersonală”,
care își asumă importanta sarcină de a studia și promova
„tehnologiile sacrului” (drogurile, ritualurile oculte etc.) în calitatea
lor de curent salvator al viitorului nostru spiritual.
Dar, să nu ne lăsăm furați de clișeele modernității; să ne opunem
ofensivei dusă împotriva spiritualității creștine și să credem, în
continuare, în Dumnezeu. (Romulus Dan BUSNEA)une de practică, o însumare de iluzii deșarte, o obișnuință –
sau mai bine spus – o rutină care le c

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!