CRONICA TV „Bibliografia de specialitate”

Constantin CĂLIN

Ideal vorbind, pentru scrierea acestei cronici ar trebui nu numai să urmăresc cîteva zeci de emisiuni, ci și să citesc săptămînal o întreagă „bibliografie de specialitate”. Puțini bănuiesc că ea se apropie de 1.000 de pagini. De unde rezultă o asemenea cifră? Din însumarea revistelor de televiziune aflate în chioșcurile de presă: TV mania, TV satelit, TV Story, Jurnal TV, Draga mea TV, Pro TV magazin, Acasă magazin, la care se adaugă Adevărul de week-end, Cotidianul week-end, Ghidul TV al ziarului nostru, cît și broșurile altor publicații centrale și locale. Norocul meu e că acestea sînt alcătuite după o rețetă în mare parte comună și utilizează cam aceleași surse de informare. Vorba „Ai citit-o pe una, le-ai citit pe toate”, nu-i prea exagerată. Pe coperți apar cam aceleași „vedete”, filmele sînt povestite aproape la fel, semnăturile de autoritate, ale căror sfaturi să le urmezi cu maximă încredere, se întîlnesc la fel de rar. Televiziunile au devenit, iată, mari consumatoare de hîrtie, căci la revistele proprii, de factură publicitară se adaugă rubricile de comentarii, unele sistematice, sub forma cronicilor, altele ocazionale. Cine sînt autorii celor dintîi? Cel mai adesea niște pseudonime, sub care se ascund doamne sau domnișoare greu de mulțumit, cu ochiul exagerat în observații mondene, malițioase, necruțătoare, îndeosebi cu persoanele de sexul lor, ori domni mai mult sau mai puțin de spirit, – unii telefobi, alții telefili -, care consideră televizorul o provocare irezistibilă, un îndemn la replici și corecțiuni. Cert, dezacordurile prevalează asupra acordurilor. Însă, ca și în comentariile referitoare la alte domenii, și aici, cine nu-i capabil de critică, umple coloanele degeaba. Îi citesc pe mulți, dar de plăcut îmi plac doar George Stanca de la Cotidianul, Marina Constantinescu de la Independent, Andrei Gorzo de la Dilema, diferiți, dar interesanți prin subiectele pe care le selectează, atenți la „calitatea mărfii” și la modul de prezentare, cu memorie lungă și cu gust, informați. Textele lor au un aer firesc, fie că sînt pamfletare (cazul, adesea, al celor semnate de Stanca), fie cu nuanțe lirice și evocatoare (întîlnite frecvent la Marina Constantinescu), fie de factură reflexivă (precum cele ale lui Gorzo). Recunoașteți în ele o atitudine, se țin bine stilistic și au o notă instructivă, mai apăsată sau mai ușoară. Atît profesionistul, cît și cititorul obișnuit nu pot rămîne nepăsători la observațiile pe care le conțin. Au un alt efect decît scurtele pase zeflemiste și micile înțepături folosite de unii care s-au obișnuit să rîdă în colțul vreunui ziar, fie din răutate, fie din nepricepere.

În cronica de azi mă voi referi, mai întîi, la o chestiune care se repetă îngrijorător: neglijența în sectorul alimentar. Derutată, lumea a ajuns să zică: „Nu mai știu ce și de la cine să cumpăr”. Garanțiile verbale s-au dovedit, nu o dată, minciuni sfruntate. Lucrul vîndut ca proaspăt i-a băgat pe unii în spital. Știre recentă, difuzată de toate televiziunile centrale, că peste zece membri ai unui grup de experți străini s-au îmbolnăvit, după ce au mîncat la un restaurant din centrul Bucureștilor, aruncă o umbră de îndoială asupra siguranței pe care o poate avea cineva în orice alt local din țară. Raționamentul e foarte simplu: dacă acolo a fost posibil așa ceva, la noi (adică în provincie) cu atît mai mult! De data asta, autoritățile au reacționat dur, cum n-au făcut-o cînd cei afectați au fost români. Stocarea produselor expirate sau lipsa de igienă la fabricarea și la manipulare sînt fenomene cronice. Priviți în magazinele noastre de pîine. Vînzătoarea trece de la ștersul mozaicului la raft fără a se mai spăla, ori cu aceeași mînă ia banii și dă pîinea. Alături, sau într-un sertar, are mănuși de plastic, dar încă nu s-a deprins să le folosească. Dacă i se atrage atenția, se miră într-un fel ce se vrea ofensator la adresa ta, biet moftangiu. Nici educația celor de la alte raioane nu e mai înaltă. E drept, uneori condițiile sînt improprii, dar de asta nu e vinovat cumpărătorul. Vina lui e că nu reacționează cînd trebuie. Acceptă mizeria. O face fie din comoditate, fie că e sărac: „Cumpăr de la cutare că e imediat după colț și dă mai ieftin”. Pur și simplu, nu-și permite să fie exigent, deși are noțiunea de exigență, ba, dacă i-ar sta în putere, s-ar dovedi chiar cîrcotaș. Mormăie sau face reclamații ca anonim, însă de trecut îi trece pragul celui pe care îl detestă. Ați auzit de vreun magazin boicotat de cumpărători din motivele numite mai sus? Nu cred!

Tot televiziunile centrale ne-au arătat niște scene ce demonstrează pînă unde poate merge umilința în timp de pace, într-o țară care continuă să sufere de malnutriție și hipotermie. Despre ce anume e vorba? Un primar bucureștean de la partidul Vînătorului a hotărît să le fie date pensionarilor din sectorul său cîteva alimente gratuite. A ieșit o înghesuială care mie mi-a amintit de scene similare filmate la kurzi, nigerieni, ruandezi, kosovari, afgani, cu oameni de toate vîrstele, bărbați și femei, luptîndu-se unii cu alții pentru o pîine aruncată din camion de „eliberatori” sau pentru un sufertaș cu ciorbă. În grămada de la București am văzut nu numai mahalagii și mahalagioaice hrăpărețe, ci și figuri decente, de inși care poate au fost, cîndva, ceva. Unii dintre ei erau epuizați de răsucirile și presiunea vîrtejului creat în jurul lor. Pînă la urmă au plecat acasă cu mîna goală. Cît de săraci trebuie să fie dacă au participat la o asemenea pomană tristă, degradantă, înjositoare! Compătimindu-i, îmi alung cu greu îngrijorarea că într-o zi aș putea fi adus și eu, cît și alții, în aceeași situație.