Constantin CĂLIN
Ierarhia știrilor la unele televiziuni are, cel mai adesea, drept singur criteriu, senzaționalul. Pînă și, altădată, mai potolitul „Observator” al Antenei 1 cade în păcatul de a abuza de el. Iată sumarul primei părți a buletinului de la ora 19, duminică 4 august 2002: 1) Accident grav la Sibiu: patru persoane decedate; 2) Accident la Lugoj, în care au fost implicați copii; 3) O revenire asupra accidentului aviatic de la Craiova 4) „La un pas de tragedie” (incendiu la un restaurant din Năvodari ce amenința să se extindă spre clădirile din jur); 5) Seria de cutremure din Vrancea; 6) „Potopul” de la Vlăhiță (Harghita); 7) Atentat la Haifa; (Israel); 8) „Maladia legionarului” în Anglia; 9) „Țînțarii fac ravagii în India (după ce cu cîteva zile înainte făcuseră „ravagii” în Statele Unite) etc. Deși n-aș vrea, trebuie să le dau dreptate celor care se declară excedați de efectul psihologic al unora asemenea cocteiluri de știri: excită un moment, apoi deprimă. În buletinul la care mă refer, după cele nouă știri rele, a urmat și o știre bună, „pozitivă”: o echipă de studenți ai Politehnicii din București a inventat un dispozitiv care îi poate orienta pe locatarii marilor edificii în caz de incendiu. Am prins-o doar cu o ureche, căci mintea îmi era neliniștită din cauza celor de dinainte. Surîsul final al prezentatoarei și urarea ei de „o seară excelentă” mi s-au părut superflue și fără sens. Doar un nesimțit ar putea să petreacă „excelent” după ce a luat notă de un bilanț atît de trist.
Noroc însă că există și emisiuni mai liniștitoare. Una din acestea e „Terra mystica” ( România Culturală), în care, nu de mult, a fost difuzat documentarul Grand Canyon, fascinant și reconfortant ca un concert de Bach. Pînă dincolo de jumătatea lui au vorbit doar imaginile, într-un montaj sugestiv, ce-și propunea să releve, în urmele imemorialului cataclism geologic care a dus la formarea Marelui Canion, un uimitor conglomerat arhitectonic: pagode și temple, cetăți și tabere, palate și corturi etc. Varietății extraordinare de forme îi corespundea o varietate aproape egală de culori: ocru, galben, verde, gri etc, cu toate nuanțele lor. După ce s-a delectat cu fabuloasele reliefuri ale muniților, ochiul aparatului de filmat s-a îndrepat către fluviul Coloradă, urmărindu-l mai multe etape, în care își schimbă ritmul și înfățișarea: cînd iute, cînd lent; cînd mînios, cînd încăpățînat, cînd leneș, cînd în veselă cavalcadă; cînd înspumat, cînd mîlos; cînd albastru, cînd verde etc., lucru care mi-a readus în memorie Cartea Nilului de Emil Ludwig și Cartea Oltului de Geo Bogza.
Deși îl mai văzusem, am stat cu plăcere, pentru frumusețea naturii, la In the Wild (În sălbăticie), dat pe Discovery, un documentar în care Richard Dreyfuss prezintă ciudățeniile arhipelagului Galapagos (Ecuador). Felul său de a comenta trezește simpatie, pentru că el nu caută să pară un om care știe totul și, pe deasupra, se comportă calm în fața oricăror surprize. Nu exclamă, ci reflectează, spune fraze adînci, de filozof al naturii, memorabile, gen: „Evoluția e o călătorie lungă și dificilă care se face cu pași mărunți”, sau: „Nevoia de procreare e cea mai puternică ideologie”, sau: „Supraviețuirea e cea mai grea moștenire” etc. În timpul celor trei săptămîni cît a cercetat arhipelagul, a reperat aproape toate curiozitățile lumii animaliere existente acolo: iguanele marine (specie unică, apărută ca rezultat al adaptării la condițiile unui nou mediu), țestoasele uriașe (cu vîrste de nimeni cunoscute, cu gîtul plisat, scorțos și care, opintindu-se din greu, fac dragoste pînă își pied uzul rațiunii), păsările-fregată, corbii de mare, leii de mare (inegalabili la surfing) etc. M-au mișcat, și de data asta, informațiile despre albatroși: se întorc cu obstinație în locurile în care au fost concepuți, trăiesc circa 60 de ani și sînt fideli unul altuia. Ritualul împerecherii lor (în care intră și un duel amabil cu ciocnirile) e destul de caraghios. De altminteri, din cauza lungimii aripilor (de pînă la 2, 5 m), albatroșii sînt, cînd se mișcă pe pămînt, păsări caraghioase. Charles Baudlaire se dovedește a fi un bun observator al lor, atunci cînd a scris în celebrul său poem : „Pe punte jos ei care în azur sînt regi/ Acuma par ființe stîngace și sfioase/ Și-aripile lor albe și mari le lasă, blegi, /Ca niște vîsle grele s-atîrne caraghioase. // Cît de greoi se mișcă drumețul cu aripe! / Frumos cîndva, acuma ce slut e și plăpînd!” (Traducere de Al. Philippide).
Într-una din cronicile precedente, citam printre lucrurile bune văzute la televizor în această vară două filme de Terry Jones (Istoria ascunsă a Romei antice și Istoria ascunsă a Egiptului antic), și promiteam o scurtă mențiune asupra lor. Ce mi-a plăcut în ele a fost, de asemenea, maniera de a povesti. Terry Jones e dezinvolt în ambele roluri pe care și le asdumă: acela de comentator contemporan și acela de om al unor timpuri revolute (cizmar în Roma antică și pictor în Egiptul antic). Viața din Roma antică seamănă cu cea din societatea românească de astăzi. Sărăcia noastră e parcă o copie la xerox a „sărăciei preindustriale” de atunci. În Roma antică, egalitatea între oameni era doar la aer și la apă, dar unii dintre proprietari „țepuiau” apeductele și furau din aceasta. Și mai frapant, ca și o parte din românii actuali, romanii erau sensibili la bogăție și ostentativi în a și-o etala. Pentru mulțime, mai bună era viața în Egiptul antic. În timp ce proletarii Romei puteau să crape de foame, lucrătorii la piramide aveau pîinea și berea (groasă ca un sos) asigurate. În meniurile lor mai intrau supa de praz, salata, ceapa (la romani, săracii mîncau des usturoi). În zilele festive se servea rață glazurată cu miere. Disciplina muncii lăsa de dorit” pentru absențe ” se invocau motive pe care patronii de azi nu le-ar accepta”. În schimb, funcționarii publici aveau obsesia detaliului și a economiei. Derși dau răspunsuri la numeroase întrebări, filmele lui Terry Jones mi-au aprins pofta de a reciti cărți despre istoria antică. Una, Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului, deja am terminat-o.
Fără îndoială, frumusețea științei începe de la întrebări: cît mai multe, cît mai neconvenționale. Dasr și de la mijloace, cum a demonstat-o un alt documentar difuzat recent pe Discovery. Despre ce e vorba? Mumia unui tînăr aflată în Muzeul de Științe din Londra a fost dusă la tomograful Institutului de Laringologie din același oraș, pentru a lămuri prin studierea ei, grație imaginilor tridimensionale, mai multe chestiuni: cauza morții tînărului, felul în care a fost îmbălsămat, mentalitatea care stătea la baza unei asemenea operații etc. Sub titlul de curiozități, două-trei aspecte merită reținute: pentru o îmbălsămare era necesar cam un kilometru de feșe; îmbălsămarea îl costa pe un egiptean prețul a două luni de muncă, la fel și masca mortuară, cu puțin mai mult decît un sicriu „ergonomic” în România de azi (dar egipteanul nu plătea locul de veci); mumificarea nu era un lux, numai că pentru unii se făcea mai îngrijit, iar pentru alții (cum în cazul arătat) neglijent; de-a lungul epocilor cît a durat practica mumifăcării, în pămîntul egiptului s-au adunat milioane de mumii, cărora cîțiva întreprinzători americani din secolul al XIX-lea le-au dat întrebuințări dintre cele mai neașteptate: lemne de foc pentru locomotivele cu aburi și materie primă pentru hîrtia maro de ambalaj. Deși nu e de ultimă oră (căci încercări similare au mai existat), ideea folosirii mumiilor în cercetarea medicală, pentru a afla germenii unor maladii, are azi avantajul de a fi susținută de mijloacele sofisticate, numai bune pentru a descifra procedeele sofisticate ale preoților și anatomiștilor egipteni din antichitate.
Lasă un răspuns