Cristinel Juverdeanu, un băcăuan de 35 de ani, donator constant de sânge și fără probleme medicale cunoscute, a trecut în doar câteva zile de la o stare de sănătate „aproape perfectă” la un diagnostic care i-ar fi putut fi fatal: septicemie. El a relatat pe Facebook experiența prin care a trecut în urmă cu câteva săptămâni, când a fost dus cu ambulanța la Urgențele SJU Bacău.
Povestea lui începe banal, pe 21 martie. O zi obișnuită, fără excese, fără semne de alarmă. Spre seară însă apar durerile musculare, apoi febra ușoară. „Am crezut că e o răceală sau o gripă”, spune el.
A doua zi, lucrurile scapă de sub control: febra urcă la 39 de grade, apar frisoanele și durerile interne. Luni dimineață, pe 23 martie, își contactează medicul de familie, dr. Delia Iordăchioaia, care îi recomandă analize și consult de specialitate.
Merge la un laborator pentru recoltare, însă starea lui se degradează vizibil chiar în sala de așteptare. O asistentă îl observă și ia o decizie care avea să fie crucială: îi spune că nu poate aștepta și cheamă ambulanța.
Urgențele, între „haos” și reacții salvatoare
Ajuns la Unitatea de Primiri Urgențe a Spitalului Județean de Urgențe Bacău, Cristinel descoperă realitatea unui sistem suprasolicitat. Deși este adus cu ambulanța, nu devine automat prioritate. Este așezat pe scaun, cu perfuzie, în mijlocul altor cazuri grave.
Durerea crește, frisoanele devin greu de controlat. În jurul lui, pacienți în stare critică, personal medical în continuă mișcare.
Momentul decisiv vine când este remarcat de un cadru medical din UPU, parte din echipa coordonată de dr. Laura Vrabie. După o scurtă evaluare, este preluat în zona de urgență și intră într-un circuit accelerat de investigații.
„Din acel moment, nu m-au mai lăsat singur”, povestește el.
Diagnosticul: urosepticemie
După ore de analize, investigații și drumuri prin spital pentru ecografie, verdictul este clar: infecție severă. Este internat la secția de Boli Infecțioase.
A doua zi, diagnosticul complet: urosepticemie — o infecție care a ajuns în sânge și care, netratată la timp, poate duce la deces.
Valorile analizelor sunt alarmante: inflamație extrem de ridicată, iar organismul începe să cedeze. Situația se agravează în data de 25 martie.
„A fost momentul în care m-am gândit că nu voi mai ieși din spital”, mărturisește Cristinel.
Între disperare și speranță
În acea perioadă, febra ridicată și durerile intense îi întăresc convingerea că organismul pierde lupta. Însă analizele spun altceva.
Medicul infecționist care îl tratează, dr. Adina Lupu, îi explică evoluția pe baza datelor concrete: tratamentul începe să funcționeze, iar valorile infecției scad.
„Nu mi-a spus ce vreau să aud, ci ce arată analizele. Asta mi-a dat încredere”, spune pacientul.
În mai puțin de 24 de ore, perspectiva se schimbă radical: de la ideea că ar putea muri, la certitudinea că se va face bine.
O experiență care contrazice prejudecăți
Pe durata internării, Cristinel Juverdeanu spune că a întâlnit un personal medical dedicat, în ciuda condițiilor dificile.
Le menționează în mod special pe asistentele Adriana Măric și Anina Petraru, dar și pe ceilalți membri ai echipei, despre care spune că au dat dovadă de profesionalism și empatie.
„Am văzut oboseală, stres, presiune. Dar nu am văzut nepăsare”, afirmă el.
De asemenea, respinge ideea că pacienții sunt ignorați sau tratați superficial. Din experiența sa, personalul a comunicat constant, a intervenit prompt și a încurajat pacientul să semnaleze orice problemă.
„Nimeni nu vine la spital de plăcere”, i-a spus, la un moment dat, o asistentă.
Finalul: o lecție despre fragilitate și intervenție la timp
După o săptămână de tratament intensiv, starea sa se îmbunătățește. Pe 30 martie cere externarea și continuă tratamentul acasă. Analizele ulterioare confirmă recuperarea.
Privind înapoi, Cristinel vorbește despre o succesiune de momente și oameni care au făcut diferența:
– dr. Delia Iordăchioaia, medicul de familie care a recomandat analizele
– asistenta de la laborator care a insistat să meargă la urgențe
– echipa din UPU, coordonată de dr. Laura Vrabie
– dr. Adina Lupu, medicul infecționist care i-a urmărit evoluția
„Toate s-au aliniat când am avut nevoie”, spune el.
Povestea lui este un avertisment clar: sănătatea se poate deteriora rapid, chiar și atunci când totul pare în regulă. Iar, uneori, diferența dintre viață și moarte stă în reacția rapidă și în oamenii potriviți.
Întreaga relatare, aici:
Mda, norocul lui! Că la SJU Bacău, totul depinde de noroc. Articol prea amplu despre niște oameni obligați prin fișa postului să-și facă datoria. Îmi amintesc ultimul meu contact cu acest serviciu, acum vreun an jumătate . Nu au descoperit ocluzia intestinala. Norocul meu a fost Spitalul Militar din București. Am ajuns acolo în pragul morții. Pentru mine SJU Bacău este un loc în care ești lăsat să mori! E clar un articol elogios , scris din interes. Despre oncologie, ceva elogios? Nimic încă? Dar despre Psihiatrie?
Mulțumim pentru că ne citiți. Dacă nu ați înțeles, articolul este despre experiența unei persoane care nu a făcut „turism” prin toate secțiile spitalului. Ne pare rău că ați avut și ocluzie intestinală, și mai suferiți și de cancer. Plus probleme cu nervii. Sau nu?
Și eu mă număr printre „norocoși” dacă e să o citez pe Lumi.Parerea mea e că celor mai mulți pacienți care ajung la urgență le lipsește minima informare despre ce înseamnă acest serviciu.Am stat alaturi de un pacient pe care îl durea urechea că făcuse baie și îl trasese curentul și acum făcea scandal că așteaptă prea mult și el pierde cursa. Tot alături a fost adusă o pacientă care stătea liniștită pe scaun și aștepta,iar în urma evaluării a fost trimisă de urgență la Iași pentru intervenție cardio. Ce ziceți,e oare numai noroc ?