Dă-mi, bre, locul!…

Mihai BUZNEA

Unul din marile cîștiguri ale aderării României la Uniunea Eurpeană, pe care-l simțim din plin pe propria piele, este acela că de acum înainte nu doar guvernul își are grijă de supușii săi, așa cum înțelege el s-o facă, ci și (mai ales) organismele specializate ale amintitei instituții de cuprindere și influență continentală. Cel mai proaspăt și convingător exemplu îl reprezintă evacuarea animalelor din grădinile zoologice românești pe motiv de lipsă de spații corespunzătoare – al mărimii și amenajărilor lor -, astfel încît respectivii locatari să se simtă la largul lor, exact ca în habitatele exotice din care provin. Grija față de cei mai buni prieteni și iubitori ai omului nu mi se pare deloc exagerată. Altceva rămîne în suspans: condiția semenilor noștri. De ei cine are, trebuie, să aibă grijă? Criza de locuințe se acutizează de la o zi la alta, iar cea de spații verzi îi ține isonul. Apartamentele sînt extrem de scumpe și, deci, inaccesibile pentru lefegiul ce-și numără mărunțișul de la o plată la alta spre a nu-și rata pîinea de azi și pe cea de mîine. în apartamente minuscule se-nghesuie familii compuse dintr-un mare număr de persoane, în majoritate copii. în care vara suportă reprize repetate de deshidratare, iar iarna dîrdîie de frig. Prea puțini sînt cei care se-ntreabă, arată cu degetul și vin cu soluții practice pentru dezamorsarea situației. Vilele și casele pe care le vedem semețindu-se pe ici-pe colo nu sînt pentru muritorii de rînd, acestea aparțin „băieților deștepți”; descurcăreților. Numai în municipiul Bacău sînt solicitări pentru cel puțin șapte – opt mii de apartamente, iar în ritmul în care acestea se construiesc, tinerele familii ar trebui să aștepte pînă la vîrstele senectuții pentru a le veni rîndul, așa că tot locuințele „babacilor” rămîn speranța ultimă și unică de confort locativ. Conform cu dictonul „dă-mi, bre, locul!”… Valurile de emigrări românești prin cele țări ale continetului ori în teritoriile de peste mări aplatizează întrucîtva presiunea locuințelor. Dar cei care nu pot, ori chiar nu vor să-și „ia lumea în cap” nu fac obiectul specialiștilor în habitat. Omul mai are timp să aștepte, iar răbdarea nu-i are limite…
l în care acestea se construiesc, tinerele familii ar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!