De-aș mai duce-o pîn’ la toamnă, leliță Ioană…

Cu noaptea-n cap, la cules de struguri
• zeci de femei și bărbați, cu ochii cîrpiți de somn, urcă agale către deal n în vie, lucrătorii capătă o agerime uluitoare, pe care și-o păstrează suprinzător, toată ziua n sînt plătiți cu 400 de lei la kilogramul de struguri culeși n pe lîngă bani, patronul le mai asigură transportul, cazarea, mîncarea și țigările n culegătorii aleargă cu gălețile pline de struguri la remorcă, în timp ce înjură parlamentarii care își îngroașă conturile în băncile elevețene

Ceasul sună crunt la ora patru jumătate dimineața. Mă uit chiorîș la el, de parcă era de vină că a trecut repede noaptea și că trebuie să plec la drum. Mă cert singură că m-am înhămat la treaba asta și, pînă să mă dezmeticesc, aud soneria. Venise mașina cu fotograful. încă buimacă de somn, la fel ca și colegii mei, plec către Podu Turcului. Mă îngrijorează șoferul, un băietan, care clipește mult prea des și prea repede, și somnolența care mă stăpînește îmi trece ca luată cu mîna. începe să se mijească de ziuă, iar pentru un șofer este perioada cea mai periculoasă.
Ajungem la podgorie chiar cînd s-a luminat bine de ziuă. Nicolaie Huiban, patronul podgoriei, se apropie de mașină aproape nevenindu-i să creadă. „Eu am crezut că glumiți, dom’le, cînd ați spus că vreți să fiți la prima oră aici. N-aș fi crezut nici în ruptul capului că ziariștii se scoală așa, în toiul nopții, să plece la muncă. Mamă, ce de sporuri ar fi cerut un funcționar public să fi fost trimis așa, dis-de-dimineața la muncă!”, face o primă remarcă acidă Huiban la o categorie socială mult hulită de toată lumea.
Plecăm agale către podgorie, flancați de culegătorii care își cărau gălețile goale. Cu ochii cîrpiți de somn, bărbați, femei și tineri savurează ultimele momente de liniște. Un băietan tot tachinează o fetișcană, care, somnoroasă, este cît pe ce să arunce cu găleata după el. Relaxarea și glumele dispar repede în momentul în care ajung în vie. âși aleg în fugă rîndul, în vreme ce un bărbat slăbănog le însemnează cu creta cîte un număr pe șpalierii de ciment. Aveam să aflu mai tîrziu care era rostul lor. „Numărul 13, treci înapoi! Ia, vino aici și lămurește-mă și pe mine de ce mai găsesc eu atîția struguri pe unde ai cules tu? Te gîndești să lași de sămînță? Hai, adă găleata și strînge ca lumea”, îi cere un bărbat îmbrăcat în salopetă. Inginerul fermei mă lămurește că fiecare dintre culegători avea un număr de ordine, care e scris pe parul de ciment de la capătul rîndului. Astfel, fiecare este verificat cum a cules strugurii.

Cei care nu-și fac norma, dați deoparte

Pe lîngă noi au început să treacă în fugă muncitorii cu gălețile pline către remorcă. „Ei, fac asta pentru poză, că ne-au văzut pe noi aici”, remarc eu cu voce tare către fotograf. „Nu-i adevărat! Același ritm îl au toată ziua. Aici avem două echipe de oameni: unii din Horgești, și alții din Nemț, din Solca. âi avem de ani buni la cules via. Sînt plătiți în acord, cu 400 de lei la kilogramul de struguri culeși. Ei se organizează cu șef de echipă, cu înărcători în remorcă și cu cei care culeg. Sigur că au tot interesul să culeagă cît mai mult”, ne lămurește inginerul Ioan Cucoș. Asta nu înseamnă că toate cheltuielile patronului se opresc aici. „Ehe, să-i vedeți la negocieri, înainte de a ne apuca de cules! Mai au și țigări, mîncare de trei ori pe zi, cazarea și transportul din comunele lor pînă aici. Noi negociem cu șefii de echipă, care își adună oamenii în funcție de rezultatul tratativelor. Cu unii dintre ei ne știm de 20 de ani”, a mai spus Cucoș.
De peste tot de printre rînduri simțim privirile curioase ațintite asupra noastră. Un bărbat mai îndrăzneț strigă din fugă la fotograf: „Dom’ șef, acu’ fă-mi poză”, spune el, în timp ce se repede cu gălețile către remorcă. Două fete și un băiat fac notă discordantă la tot zumzetul care s-a iscat în vie. Ei s-au așezat pe găleți în cărare și bodogănesc, nemulțumiți de faptul că nu au mai apucat rînd în parcelă. „A mai rămas o porțiune de aseară și nu sînt rînduri pentru toată echipa. Nu-i primește nimeni, că nu-și mai fac norma. Dar își scot ei pîrleala cînd ne mutăm în partea cealaltă”, expilcă un bărbat motivul nemulțumirii lor.

„Munca țăranului nu-i plătită, doamnă!”

Privesc fascinată la îndemînarea cu care rup culegătorii strugurii de pe corzi. încerc să desprind unul mare și arătos. După cîteva minute bune nu reușesc decît să strivesc bobițele, dar ciorchinele tot nu pot să-l desfac de pe viță. Un băietan îi dă ghiont colegului lui și-l îndeamnă din priviri pe celălalt să mă urmărească. Mă încăpățînez să trag de ceea ce mai rămăsese din strugure, dar fără folos. Băieții izbucnesc în rîs, iar eu mă las păgubașă. După cîteva minute, degetele mi s-au încleiat de la dulceața bobițelor strivite și caut un ochi de apă să mă spăl. Abia acum îmi explic culoarea, oarecum nefirească, a mînilor muncitorilor. Un bărbat negricios se arată dornic să stea de vorbă cu noi.
„De zece ani vin aici”, spune mîndru de faptul că m-am oprit să stau de vorbă cu el și-i fac semn fotografului să-l imortalizeze pe peliculă. „Acuma avem vreo două săptămîni, mai stăm pînă săptămîna viitoare vreo două zile și gătăm. Am venit cu încă trei din familie și facem cam 250.000 de lei de căciulă pe zi. Plecăm cu ceva bani, da’ tot nu ajung, că lucrăm sezonieri și de-acu’ mai venim la primăvară la treabă. Oricum, munca țăranului nu-i plătită, doamnă!”, încheie el după ce șeful de echipă, cocoțat pe remorcă, îi atrage atenția că-l trece de la el cu două găleți în plus, cît ar fi umplut cît a stat de vorbă cu mine.

„Să vină parlamentarii să culeagă”

Mă opresc lîngă un butuc cu struguri ochioși și mănînc cu poftă unul. O femeie și fiica ei, aflată pe un alt rînd, își spun ceva una alteia cu privirea ațintită spre mine. Cînd ies la cărare cu gălețile pline, femeia se oprește și-mi întinde doi struguri galbeni ca mierea. „Mîncați din ăștia. Sînt Otonel”, mă îndeamnă ea, cunoscătoare.
Ies către remorcă savurînd parfumul Otonelului cu gînd să stau de vorbă cu șeful de echipă. Tractorul plecase însă către fermă, iar oamenii s-au adunat în cărare și încep să-și dea cu părarea despre munca lor și despre politică. „Sînt niște hoți, parlalmentarii ăștia. Să vină senatorii aici să culeagă și să stau eu în urma lor. Șăd în fotoliile alea toată ziua, de nu le mai încap de grași ce sînt, și fură miliarde pe care le duc apoi la băncile din Elveția. Ca să nu se vadă găurile, ne pun nouă taxe, că sîntem proști și le ducem pe toate în spate”, explică plastic un bărbat guraliv din mulțime.
„Să vină să vadă cum moare lumea de foame cu cîteva sute de mii de lei pe lună”, spune și o femeie. „Mai tăceți, băi, dracului că vă arestează pe toți”, spune rîzînd șeful de echipă, iar oamenii se liniștesc doar pentru cîteva momente. între timp apare remorca, iar oamenii se reped să-și descarce gălețile.
Ne mutăm la echipa din Solca. Șeful de echipă de aici, un bărbat negricios, cu o femeie slabă cît un țîr, își ține oamenii din scurt doar cu privirea. „Noi nu vrem să plecăm acasă fără cinci-șase milioane de lei de căciulă, că pînă la primvară nu mai avem de unde cîștiga. Eu vin aici din ’93. Cred că le place cum muncim, că dacă nu era așa, nu ne găseați aici pe noi”, spune bărbatul în timp ce ia caietul cu socoteli de la femeia lui.

Direct pe pămînt, mîncarea are un gust mai bun

Aproape că nici nu-mi dau seama cînd se face ora prînzului. într-o clipă, se crează o agitație care m-a surprins. Din vale se vede urcînd mașina cu mîncare. Mă uit pornită să găsesc chițibușuri la igienă. Orășean, deh!, dar curățenia vaselor mă obligă să-mi schimb atitudinea. Oamenii se înghesuie la împărțitul pîinii și mușcă cu poftă direct din franzeala pufoasă. Simt stomacul protestînd vehement, dar nu îndrăznesc să mă apropii de marmidele cu mîncare. După ce și-au luat pîinea, cîte una de căciulă, oamenii se așează cuminți la rînd. Albeața castroanelor constrastează intens cu petele de verdeață care plutesc în ciorba groasă. Oamenii se așează direct pe iarbă, cu grijă să nu răstoarne merindele aburinde. Fasolea boabe, pe care acasă n-aș fi dat nici două parale, aici mi se pare grozavă. Oamenii ne ignoră și mănîncă cu poftă. Un băietan și-a întors găleata cu fundul în sus și a transformat-o în masă ad hoc. Alții și-au găsit un pic de umbră pe lîngă mașini. Familii, prieteni mai vechi sau mai noi, toți se strîng grupuri-grupuri și, după cîteva clipe, nu se mai aud decît păsările și zumzetul albinelor atrase de dulceața strugurilor. Cînd și cînd, cîte o lingură izbește marginea castronului, ori cîte o voce întreabă de sare sau de pîine. „Doamne! Marie să-mi dai și mie o țigare după ce terminăm de mîncat. Ți-oi da-o înapoi diseară, cînd ne ducem la vale”, se aude vocea femeii care îmi oferise mai dimineață strugurii Otonel. Nu trece mult, și oamenii termină de mîncare. Nu stau prea mult la palavre. Se duc din nou pe rînduri, ca și cum abia ar fi venit la treabă. O văd pe cea care ceruse țigări. Fumează în timp ce culege. Nu are timp de stat la țigară. Plec de vale, la cramă, uimită de vitalitatea de care dau dovadă oamenii aceștia, mulți dintre ei mai în vîrstă ca mine.

Parfumul culesului de altădată a dispărut

De cum ajungem în curtea fermei, mirosul de boască și must ne amețește. Undeva la marginea unui fel de bazin, doi bărbați înarmați cu două bîte mari învîrt în ceva despre care nu-mi pot da seama ce este. Mă mut mai aproape și trag cu ochiul. Un malaxor învîrtea strugurii proaspăt răsturnați din remorci. O mașinărie destul de zgomotoasă ne-a aruncat din atmosfera patriarhală de la cules în cea a industrializării moderne. Tot felul de furtune, țevi, benzi rulante despărțeau pe produse și subproduse materia primă. într-o parte se colecta drojdia de bere, în alta, borhotul încă mustind de zeamă dulce. în altă parte ieșea de la presă boasca, iar în budanele mari se aduna mustul tulbure și gros.
„Să nu vă duceți prea aproape de ele că unele sînt în fermentație și, ferească Dumnezeu!, cine știe ce se mai poate întîmpla”, mă sfătuiește unul dintre muncitori. Ușor dezamăgită că nu mai descoper nimic din modul de tescuire a strugurilor de altădată, ascult explicațiile inginerului Huiban. „în zona asta, Muncelu se spunea în scripte, pe la începutul anilor ’90 erau vreo 5.000 de hectare de viță-de-vie nobilă. Nu știu cît era realitate. Acum, dacă e să socotim suprafețele de vie efectiv lucrate, au mai rămas cîteva sute de hectare. Asta pentru că aici, în zona asta, nu a existat cultura cultivării viței-de-vie nobile. Ea a fost plantată pe vremea comuniștilor, iar după revoluție oamenii fie n-au știut ce să-i facă, fie, cînd au fost interesați, au realizat că este costisitoare. Așa că au dat-o jos și au pus soiuri hibride”, ne-a făcut Nicolaie Huiban o scurtă istorie a viței-de-vie prin aceste locuri.
Huiban spune că pentru un fermier, „c’așa-i modern”, se autopersiflează el rîzînd, fericirea depinde de capriciile naturii. „Dacă ai vreme bună, pe lîngă știința de a-ți întreține culturile, ai parte și de balanțe contabile pozitive și, deci, și de credite din bancă. Pe mine mă costă cît nu vă închipuiți să întrețin aproape 160 de hectare de viță-de-vie nobilă. Iar profitul este inexistent în cele mai multe din cazuri. Uitați-vă la cules: îi aduc cu mașinile mele, îi cazez, la dau de trei ori mîncare pe zi, le dau țigări ca în războiul sovietic, plus 400 de lei pe kilogramul de struguri culeși. Fără să pun la socoteală celelalte lucrări începînd cu tăiatul, stropitul, săpatul, legatul și toate celelate. Știți cu cît vînd eu kilogramul de vin? Cu 7.000 – 8.000 de lei kilogramul. Nu producărtorul face prețul, ci intermediarul, și ești fericit dacă vinzi și cu prețul ăsta”, spune ușor mînios Huiban. Apoi, trecîndu-și cu mîna peste frunte, ne invită în cramă. Un muncitor tocmai scotea o probă de must dintr-o budană și l-a rugat pe patron să guste. „Scoateți-l la răvăcit. E numai bun”, a apreciat el cu siguranță. Pentru noi, novicii, licoarea roșie, plină de bobițe, era doar must dulce. Degeaba l-am învîrtit pe cerul gurii. Nimic nu-mi semnala particularitățile misterioase care l-au determinat pe Huiban să aprecieze atît de sigur că a venit vremea ca mustul să fie așezat în butoaiele în care se va transforma în vin. Doar experții se pot lăuda cu astfel de afinități. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!