Peste tot și peste toate…
• „Doar n-o fi un cap de țară!”
Dădeam a-nțelege în „emisiunea” trecută din povestea vorbelor noastre „de la lume adunate”, că exprimările, „găselnițele” inspirate de „cuibul” cuvîntului CAP necesită „tratări” și „tratamente” mai speciale (cu „durerile de cap” nu-i de glumit!), rezervîndu-ne, iată, pentru azi, plăcerea (neplăcerea?!) de a comenta rostiri precum CAP DE ȚARĂ, CAP DE ACUZARE și altele… Cînd voim a da preț unui lucru și a sugera că respectivul „obiect” e totuși la un cost accesibil, spunem că „doar n-o fi un cap de țară”! Ceea ce vrea să însemne că invidiabilul CAP DE ȚARĂ e ceva evaluat la un nivel superior, greu de atins, practic imposibil, oricum foarte greu de „prețăluit”! Dăm aici CAPULUI DE ȚARĂ înțelesul nu de „margine a țării”, ci de „marcă”, numind astfel OMUL („primul om”) reprezentînd o țară între celelalte țări, la un moment dat. Așadar CAPUL DE ȚARĂ este un superlativ cîtă vreme personajul în chestiune se presupune a fi „cel mai cel” (pe vremuri se folosea lozinca „cel mai iubit fiu al poporului”…), gloria, fala unui întreg trib, a unei întregi comunități, în fine, a unei țări. CAP DE ȚARĂ poate fi, așadar, un rege, un împărat, un prezident, un secretar general, un generalisim, un cîrmaci, căpetenie, mă rog, șef de stat, numai conducător să fie peste toți, cezar, despot, dictator, domnitor, sultan, șah, țar, vodă, faraon (sau, vorba Sărmanului Dionis, „alt animal domestic”!).
Ne-am înțeles, deci, CAPUL DE ȚARĂ e alfa și omega unei nații, exponentul, nu-i așa, cel mai autorizat al vrerilor și nădejdilor mulțimii din sînul căreia a emanat! Acuma, realitatea e că sînt emanați și „emanați”, ca și emanații și „emanații”! Că unele „emanații” sînt urît mirositoare, vorba e că tot „emanații” se cheamă, și cui nu-i place n-are decît să-și schimbe nasul! Iar, prin analogie, CAPUL DE ȚARĂ – nu contează cîtă minte are ori cîte idei geniale ori tîmpite emană – tot CAP DE ȚARĂ se numește, pînă într-o zi cînd – soarta CAPETELOR, încoronate sau nu – cade… cade de vîrstă, prin tăiere, spînzurare, otrăvire, înjunghiere, împușcare! N-avem nimic împotriva CAPETELOR DE ȚARĂ luminate, dar cînd excelența sa se vădește a fi „capul răutăților” și devine „cap de acuzare” pentru harababura, tămbălăul, buimăceala și tărăboiul din bătătura țării, atunci, dragii noștri de simpli cetățeni, e o PROBLEMĂ! într-o familie, știți cum e: bărbatul, soțul, e „capul”, dar ea, femeia, soția e… „gîtul”; o face el bărbatul cum îl taie capul într-o căsnicie, dar doamna femeie (nevastă ori o înlocuitoare…) fiind „gîtul”, dumnealui „capul” (deh, „cap de cocoș”,”de taur”, „de leu”, în fine, „cap de…”) se sucește după cum îi vine bine „gîtului”, adică dumneaei! Carevasăzică, atunci cînd CAPUL (familiei, satului, statului, firmei, municipiului, județului ori, de ce nu, „DE ȚARĂ”) se bălăngăne ca toți dracii și face boacăne peste boacăne, vorba franțuzului, „il faut chercher la femme) (… trebuie căutată femeia, adică… gîtul!). Cînd unui CAP DE ȚARĂ i se urcă la cap că el și numai el este buricul pămîntului (ca și cînd pămîntul ar fi prevăzut cu buric!), musai trebuie căutat un veterinar, veterinarii fiind experți în a trata cum se cuvine „capetele încoronate” prin scoaterea gărgăunilor („gărgăunii” – soi de viespi de pădure, cu ac foarte veninos și, la figurat, însemnînd: toane, fumuri, idei trăsnite și idioate).
Despre CAPUL DE ACUZARE sînt iarăși cîteva precizări interesante și necesare de făcut. Este evident, într-un loc, într-o țară și într-o vreme anume, cum e a noastră, CAPUL DE ACUZARE nu poate fi unul singur, că doar epoca „partidului unic” a cam trecut, de aia avem mai multe „tabere”, mai multe „turme” și mai mulți „păstori”, ca să fie, firesc, mai multe CAPETE DE ACUZARE! Pe firul logicii, dacă am lua-o, și-ar fi să numim „cap de acuzare unic”, apoi acesta n-ar putea fi decît BUNUL DUMNEZEU care a făcut, creat, lumea cum a făcut-o, creat-o, or nu vrem să ajungem aici, să-l incriminăm pe CREATOR, întrucît El ne-a vrut binele… Că proiectul, inițial generos, a ieșit rău, vina-i doar a oamenilor că l-au îngăduit pe DRACUL să-și bage coada între noi și să-și facă de cap pe socoteala noastră! Pe scurt: CAPETELE DE ACUZARE sînt nenumărate, balaur cu puzderie de scăfîrlii, așa că, încercînd să le retezăm pe toate, ar însemna să grăbim sfîrșitul „imaculatei concepțiuni”, ceea ce ar fi inuman… însă, de discutat putem discuta, cum să mai ameliorăm buclucașa de condiție umană! Cumva, pînă la urmă, adică pînă la vremea de apoi, este absolut obligatoriu s-o scoatem, morți-copți, „la cap”, spre a ne căpătui cît de cît cu ocazia mult-promisei și așteptatei învieri de apoi (că cine nu vrea să fie nemuritor?!). Să fim, să nu încetăm a fi optimiști: din „cap-cana” aceasta trebuie să ieșim, că, ce mama dracului, nu cerem prea mult, vrem doar și noi să trăim bine, iar dorința asta a noastră „n-o fi un cap de țară”! însă… fără puțină „bătaie de/la Cap” nu e cu putință, cît o fi el de CAP DE ȚARĂ. (Calistrat COSTIN)
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.