DEVORATORII DE CULTURă

Regăsirea de sine

Dan PERȘA

O dată pe an îmi vine să mă uit la filme. Și, după ce adun filme pentru vreo zece zile de vizionare fără întrerupere, mă așez a lenevire și pun film după film. Cum majoritatea filmelor de lung metraj sînt slabe, aleg de obicei seriale. Anul trecut am văzut două serii din Stargate, apoi le-am pus pe DVD. Anul acesta am aflat de alt serial și-am făcut rost de el. Heroes. E așa prost, că te-apucă mirarea să vezi că se ocupa cineva cu așa ceva. Dar tot mă gîndeam la momentul cînd voi termina vizionarea și voi pune filmele pe DVD. între timp, căutînd pe Internet una-alta, am aflat că zeci de filme seriale se află în derulare la diverse posturi de televiziune. Dar eu, ca omul prost venit din comunism, țin să stochez orice. Pe vremea comunismului se dădea la tv (post unic) un serial lungit pe ani buni și așa aveai impresia că totul e absolut. Și că a aduna, orice, oricît de mărunt, e o necesitate stringentă. Și iată că, după aproape 20 de ani trecuți de la căderea dictaturii proletariatului, tot mai am acel reflex de a aduna. Mi se pare o risipă să văd un film și să-l șterg apoi de pe hard-disk. Deși ar fi trebuit să-mi dau seama că filmele nu sînt decît, aidoma tuturor celorlalte lucruri, niște „bunuri” de consum. Ca o felie de pește, ca un copan de curcă. Și dacă un ins ca mine, învățat că filmul e o artă, deoarece am văzut pe vremuri Tarkovski, Kurosava, Jean Renoir, Eisenstein se dumirește greu (deși de fapt știe, dar nu-i vine să creadă) că aproape toată cinematografia nu-i decît o industrie, cu atît mai greu îmi vine să mă dumiresc că și cărțile tind tot mai mult bunuri de consum. Mai sînt legat încă de ideea că o carte de beletristică ține de artă. Consumatorii nu vor să știe însă de așa ceva. Ei vor să consume. Nu mai vor să stocheze, așa cum stocam eu. Nimeni nu mai vrea azi, în casa lui, o bibliotecă personală. Asta pentru că, așa cum mentalitatea celor ce au traversat comunismul, este să adune orice mărunțiș, mentalitatea „oamenilor actuali” e să arunce orice le cade în mînă și poate fi consumat. Cred că e o realitate tristă în asta. Pentru că, totuși, există mulți scriitori care nu renunță să propună o artă. Poate e o îndărătnicie prostească asta, să adune ceva într-o epocă în care valoare are numai ce se consumă, deci valoare are numai ce se poate arunca. Nimic din ce se poate păstra. Iar eu mă aflu printre cei ce se îndîrjesc să mai creadă că nu toate lucrurile sînt de aruncat. Iată, cred că o limbă națională, ce poate duce la un limbaj artistic, în care se adună cuvinte vechi de acum sute de ani și pînă azi, e aidoma unui vin îmbătrînit. Iar vinul nu-l aruncă nimeni, nu-i așa? Iată, cred că imaginația și fantezia sînt la fel de necesare oamenilor, precum le este dragostea. Pentru că, fără ele, omul este condamnat singurătății. Văd oamenii în jur și, chiar dacă la prima vedere par veseli, intuiesc viața lor: mai toți sîntem pierduți de noi înșine. Și, de fapt, pînă la urmă, asta e calea ce-am ales-o dînd naștere societății de consum: am ales singurătatea. Iată, cred că trebuie să ne redescoperim lumea spiritului, a artei, să recîștigăm fiorul metafizic și estetic. Pentru că numai așa ne putem regăsi.a fel de necesare oamenilor, precum le este dragostea. Pentru că, fără ele, omul este condamnat singură

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!