Preotul Constantin Mardare s-a născut la 11 februarie 1922, în satul Șerbești (jud. Bacău), într-o familie de agricultori, fiind al doilea din cei nouă copii. De mic copil a iubit biserica, fiind apropiat de preotul din sat, Gheorghe Crețu. „Îl ajutam să tragă clopotele în zilele de sărbătoare și îmi plăcea să bat toaca. Mi-a plăcut mult și cîntarea bisericească, atașîndu-mă de cîntăreții de la strană”, și-a amintit părintele Mardare. După ce a terminat școala primară, la îndemnul preotului Crețu și cu acceptul tatălui său, a fost trimis la Seminarul Teologic din Roman, pe care l-a absolvit între anii 1934-1942. „Pe atunci se făceau opt ani de seminar. Era foarte greu, iar condițiile erau foarte severe. Nu ieșeam din incinta școlii decît o singură zi pe săptămînă, duminica”. Au urmat primii doi ani de studii superioare la Facultatea de Teologie din Chișinău, între 1942-1943, însă din cauza ocupării orașului de către ruși, facultatea s-a mutat la Suceava, unde a absolvit-o în anul 1946. În anul 1943 a fost hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Bălan, la Sibiu. A slujit în calitate de diacon timp de 13 ani, pînă în anul 1957, cînd Episcopul Teofil Herineanu a intervenit la Departamentul de Culte și l-a hirotonit preot la biserica „Sfînta Treime” din Bacău. De acolo a fost mutat, în anul 1962, la biserica Precista, unde slujește, în calitate de preot pensionar, și în prezent.
Viața unui preot poate fi comparată cu o arhivă. Iar cînd vine vorba despre un preot pensionar, un om la urechea căruia ajung cuvinte, fapte și experiențe de viață dintre cele mai variate, această arhivă de suflete nu mai poate fi redată în cuvinte. Preotul, asemeni oricărei persoane publice, este cunoscut de toți, admirat de unii, hulit de alții.
Preotul Constantin Mardare este cunoscut de foarte mulți băcăuani. Pensionar, ajuns la vîrsta venerabilă de 81 de ani, își continuă cu aceeași perseverență și îndemînare slujirea pentru care s-a pregătit în urmă cu 60 de ani. Oficiază slujbe religioase, spovedește oamenii în timpul posturilor de peste an, discută cu ei, îi dezleagă cu puterea ce i s-a dat de Sus, iar cînd totul se sfîrșește la biserică, se întoarce la casa sa, situată în spatele „Ateneu”-ului. Merge încet, fără a se grăbi, avînd parcă simțămîntul inutilității grabei în această viață. Soția i-a murit în urmă cu opt ani și, de atunci, zilnic, părintele își face timp pentru a ajunge la cimitir și a depune o floare la mormîntul soției. Cînd ne-am propus să-l intervievăm pe fostul preot paroh de la biserica „Precista” din Bacău, ne-am gîndit în primul rînd la faptul că este unul dintre cei mai bătrîni preoți din Bacău, un om cu experiență de viață pe care l-au cunoscut mii de băcăuani. Ne-a invitat în casa ce poartă numărul 1, într-un moment mai delicat: părintele se grăbea să plece la cimitir pentru a face obișnuitul pelerinaj la mormîntul soției. A acceptat să mai întîrzie cîteva minute bune, pentru a sta de vorbă cu noi.
„M-am rugat de tata să mă dea la seminar”
Deși are o vîrstă înaintată, preotul Mardare și-a amintit cu ușurință clipele frumoase și mai puțin frumoase din cei 81 de ani de existență pe acest pămînt. Povestindu-ne despre perioada copilăriei, preotul Constantin Mardare pare a nu fi uitat nimic din cele care i-au trecut pe dinaintea ochilor. Părintele a avut, așa cum a mărturisit, o copilărie frumoasă, sinceră, pe care copiii mileniului nostru o revăd doar în cărți. „M-am născut în satul Șerbești la 11 februarie 1922, într-o familie de agricultori. Am fost nouă copii acasă, iar eu eram al doilea ca vîrstă. Îmi amintesc că, pe vremea aceea, la Șerbești, slujea preotul Gheorghe Crețu. Era un om despre care îmi amintesc că avea o voce deosebită, cînta foarte frumos și vorbea într-un mod deosebit, pe înțelesul tuturor. Predica mult, era simplu atunci cînd explica oamenilor Sfînta Evanghelie, și reușea să se facă înțeles de toți cei care veneau la biserică”, ne-a povestit părintele Mardare. Provenind dintr-o familie numeroasă, asemeni multora din acea vreme, Constantin Mardare a crescut în spiritul tradiției creștine pe care o cunoșteau și o puneau în practică majoritatea celor botezați. S-a apropiat, fără a fi forțat de împrejurări, „din dragoste”, de biserica din satul natal pe care o frecventa des încercînd să-i deslușească tainele și ajutîndu-l pe preotul Crețu, din sat.
Dragostea față de cele sfinte nu l-au lăsat indiferent pe păstorul de suflete din Șerbești care, încet, a început să-l scoată în față pe viitorul paroh de la Precista, pe care îl punea în timpul Sfîntei Liturghii să rostescă la momentul potrivit Crezul și Tatăl nostru. „Pe atunci copiii erau ascultători, iubeau părinții, și mergeau împreună la biserică. De fapt, în zilele de sărbătoare nu exista om în sat să nu meargă la sfintele slujbe”, a povestit preotul Mardare. Dovedind înclinație către viața religioasă și simțind chemare către slujirea lui Dumnezeu, tînărul Constantin a insistat la tatăl său, susținut și de preotul satului, să urmeze o școală de specialitate. „După ce am terminat școala primară, m-am rugat de tatăl meu să mă dea la seminar. Aceeași rugăminte a avut-o și părintele Crețu care mi-a spus «tu, preot să te faci!, căci eu, dacă ar fi să mă nasc de o sută de ori, de o sută de ori m-aș face preot»”, ne-a zis părintele Mardare.
Astfel, cu pregătirea de rigoare și cu dorința de a face ceea ce și-a propus, tînărul Constantin a intrat la Seminarul Teologic din Roman, al doilea pe listă din cei 32 de candidați. Era în anul 1934. Deși de atunci s-a scurs atîta amar de timp, preotul Constantin Mardare nu a uitat numele celor care i-au călăuzit primii pași spre calea slujirii lui Dumnezeu. „Directorul Seminarului era preotul Gheorghe Vlad, cu care am studiat Istoria Bisericii Române și Istoria Bisericii Universale. Cu părintele Ignătescu am studiat limba română, cu profesorul Ioan Niculescu logica și psihologia…”.
La seminar, ca la armată
Au urmat opt ani de școală în adevăratul sens al cuvîntului, cu educație și program de studiu care ar părea unui tînăr din ziua de astăzi un adevărat regim de detenție. „Îmi primii doi ani îmi era puțin frică. Abia așteptam să vină tata de acasă pentru a vorbi cu el. Apoi m-am obișnuit. Primeam învoire în oraș doar duminica după-amiaza. Atunci ieșeam în grup, fie la cofetărie, fie la o înghețată. Evident, nu toți elevii beneficiau de această libertatea săptămînală. Cei prinși că făceau obrăznicii aveau de interdicție săptămîni bune, după caz, de de ieși la plimbare în oraș. Cîteodată, spre exemplu, ne mai luam la harță și dacă ne prindea pedagogul o încurcam; adio oraș”, ne-a spus preotul Mardare. Rupți de lume și plăcerile ei, tinerii seminariști s-au acomodat unii cu alții trăind ca într-o adevărată familie. „Cînd venea unul dintre părinți cu pachet de acasă veneau toți și gustau cîte puțin. Nu era unul să nu dea sau să nu primească, după caz”, a mai spus părintele Mardare.
Cît privește relațiile seminariștilor cu fetele în acele vremuri, acestea nu se puteau compara cu cele de acum. Sărutări, luări de braț, mîngîieri, toate acestea nu existau decît, probabil, în mintea celor mai neastîmpărați. „Eram așa de rușinoși! Aveam un respect deosebit față de fete și față de colegii mai mari. Nu seamănă întru nimic cu ceea ce este astăzi. Era o altă pedagogie. Cînd vorbeam cu cîte o fată, nici nu ridicam capul din pămînt. Dară-mi-te să îndrăznim să o luăm de braț. Ori, mă uit la tinerii de astăzi. Sînt cu totul altfel”, ne-a zis preotul Mardare. Învățînd la o școală deosebită prin organizare și funcționare de celelate școli din Roman, tinerii seminariști deveneau în anumite momente din timpul anului centrul de atenție al tuturor romașcanilor. Unul dintre aceste momente era sărbătoarea Nașterii Domnului. „La serbarea de Crăciun veneau toate școlile din Roman. Fiecare clasă de semiar se pregătea pentru marea sărbătoare cu un colind și o piesă de teatru. Erau momente deosebit de frumoase”, a povestit părintele Mardare. Bucuriile viitorilor preoți din perioada interbelică era însoțită de examene cu un grad de dificultate foarte ridicat. „În clasa a VIII-a am luat diploma de seminar. La examenul susținut în limba franceză trebuia să vorbim jumătate de oră în limba marilor clasici Balzac sau Stendhal. Deci trebuia să fim foarte bine pregătiți pentru a putea absolvi seminarul”, ne-a povestit preotul Mardare
Colegi morți pe front
În plin război mondial, Constantin Mardare a susținut examenul de admitere la Facultatea de Teologie din Cernăuți, instituție considerată la acea vreme cel mai bun institut teologic din România. „În anul 1942, am susținut teza de admitere cu titlul «Cauzele răspîndirii creștinismului» la Facultatea de Teologie din Cernăuți. Era un oraș extraordinar cu un palat episcopal superb. Îmi amintesc că existau în oraș două grădini botanice și două grădini zoologice. Din păcate, situația creată de cel de-al doilea război mondial care a condus la ocuparea orașului de către trupele rusești, a făcut ca facultatea să fie nevoită să se mute la Suceava. Și acolo am avut profesori foarte buni. Îmi amintesc de numele marilor teologi Milan Șesan la Istoria Bisericii Universale, sau Cicerone Iordăchescu la Patrologie”, ne-a povestit preotul Mardare. Din nefericire, anii studenției nu au fost dintre cei mai frumoși. Războiul a cernut foarte des sita studenților teologi de la Suceava. Atît de bine, încît majoritatea colegilor de facultate ai părintelui Mardare au murit pe front ori s-au îmbolnăvit în timp de încercau să fugă de trupele sovietice, ascunzîndu-se în apele reci ale Mureșului. „A fost o perioadă dificilă pentru generația mea de teologi. Imaginați-vă că aproape toți colegii mei, fără a avea o pregătire prealabilă, au fost trimiși pe front, de unde nu s-au mai întors. Unii, deși era plină toamnă, au încercat să se ascundă în rogozul de pe marginea Mureșului, pentru a evita contactul cu trupele rusești. Din nefericire, mulți s-au îmbolnăvit și au murit. Știu despre toate acestea pentru că am avut cazuri în familie de persoane care s-au ascuns în apele reci, însă, deși au scăpat de sovietici, s-au îmbolnăvit grav. Eu am reușit să scap datorită unui context fericit de împrejurări. M-am căsătorit în anul 1943, și am fost hirotonit diacon de mitropolitul Nicolae Bălan la Sibiu. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o voce bună, m-am numărat printre diaconii de la catedrala din Sibiu, acolo unde m-a chemat mitropolitul. Atunci, am întrerupt anul III de facultate la Suceava și m-am înscris la Academia Andreiană de la Sibiu. Însă, după un an, cînd am revenit în Moldova, nu mi s-a recunoscut anul de studiu de la Sibiu, și am fost nevoit să fac încă o dată anul III la Facultatea de Teologie din Suceava”, ne-a povestit preotul Constantin Mardare.
Evreii din Bacău erau respectuoși cu toată lumea
În anii ’40, în Bacău existau doar nouă biserici, iar diaconul Mardare a fost hirotonit pe seama catedralei „Sfîntul Nicolae” din Bacău. „Era foarte frumos la slujbă, mai ales la hram. Cu o zi înaintea hramului, la slujba de vecernie veneau toți preoții din oraș. Era unitate și dragoste între toți”, a spus părintele Mardare. Cît privește comunitatea de evrei, destul de numeroasă la acea dată în orașul de pe malul Bistriției, aceasta conviețuia foarte bine cu restul băcăuanilor. „Într-adevăr, în Bacău trăiau mulți evrei. Însă erau foarte respectuoși și ne ajutau atunci cînd aveam nevoie. Îmi amintesc, spre exemplu, că tata se cunoștea bine cu un evreu, pe nume Adolf, care ne-a sărit în ajutor în momentele de cumpănă financiară. «Dom’ Mardare, cînd aveți nevoie de bani pentru copii să-mi spuneți, că vă ajut», îi spunea acesta tatei. Bine-nțeles că tata a mai împrumutat bani de la Adolf, pentru a ne ajuta pe noi, însă se achita de datorii. Tot legat de evrei îmi amintesc că aceștia umblau prin sate cu putinelele cu scrumbie pentru a vinde. La noi în casă era o mare bucurie, pentru că ne plăcea foarte mult scrumbia. Făceam jar și puneam peștele la prăjit, iar după 20 de minute era gata. Mama făcea vreo două mămăligi, că eram mulți în casă și mîncam împreună. Era frumos”, ne-a mai zis preotul Mardare.
Diacon timp de 13 ani
Instaurarea regimului comunist în România l-a găsit pe Constantin Mardare în postul de diacon la catedrala „Sfîntul Nicolae” din Bacău. Tînăr, cu voce frumoasă, și într-un context politic în care era imposibil să devii preot cu parohie, Constantin Mardare a slujit ca diacon timp de aproape 13 ani. Și ar mai fi rămas probabil ceva timp dacă nu ar fi intervenit pe lîngă Departamenul de Culte de la București, episcopul Teofil Herineanu. „În anul 1957, episcopul Teofil a intervenit la București și mi s-a aprobat postul de preot la biserica „Sfînta Treime” din Bacău. Pe atunci, actuala biserică din Cimitirul Central era situată chiar la marginea orașului, deoarece, dincolo de cimitir începea un sat. Am slujit la această biserică timp de șase ani, pînă în anul 1962. Am încercat să o facă lăcaș de rugăciune pentru parohie, însă nu s-a putut. Mi s-a explicat permanent că este biserica orașului, și nu poate trece la parohie. În anul 1962, cînd s-a reluat în discuție problema parohiilor, am trecut la biserica „Precista”, unde sînt și în ziua de astăzi, și unde am slujit cu părintele Nicolae Bălcănașu”.
„Doctrina comunistă era izvorîtă din Sfînta Scriptură”
Schimbarea regimului politic din România, trecerea de la monarhie la republică populară, iar mai apoi la republică socialistă, izolarea preoților de restul oamenilor și cenzura impusă cărților cu privire la religie și, îndeosebi, creștinism, s-a dovedit a fi cel mai adesea o fățărnicie. „Cînd s-au instaurat comuniștii la putere a trebuit să ardem toate cărțile de dinainte de 1945, care contraveneau regimului. Evident că înainte de a le arde, le citeam”, ne-a spus preotul Mardare. Chiar dacă cei 45 de ani de comunism au fost așa cum știu toți cei care l-au trăit pe viu, preotul Constantin Mardare are convingerea că „doctrina comunistă își are rădăcinile în Sfînta Scriptură. Hristos a luptat pentru cei slabi, pentru cei necăjiți. Greșeala punerii în practică a comunismului a pornit de la Stalin, care a fost influențat negativ de către Lenin”
Comuniștii nu erau uniți între ei, fiind dezbinați pe diferite motive, însă, deși voiau să distrugă Biserica și preoții, unii dintre ei îi susțineau pe slujitorii Bisericii care, la vremea lor, i-au ajutat pe comuniști, fără a se gîndi, probabil, că vremurile se vor schimba. „Pe cînd era episcop militar Partenie Ciopron, înainte de 1945, acesta a refuzat să semneze condamnarea la moarte a lui Emil Bodnăraș. După ce vremurile s-au schimbat, Bodnăraș, ajuns la putere, l-a chemat pe Partenie, exilat de comuniști, și întrebîndu-l ce dorește, l-a așezat episcop al Romanului, în semn de mulțumire că i-a salvat viața”, a povestit preotu Mardare.
De fapt, preotul Constantin Mardare a demonstrat și poate dovedi oricui că nici măcar cei care propovăduiau materialismul dialectic și inexistența lui Dumnezeu erau, pe ascuns, creștini. „Însă chiar dacă se botezau sau se cununau, nu erau trecuți în registrele bisericii de teama prigoanei securității. Pentru că veneau în controale pe la biserici și se uitau în registre, iar dacă prindeau vreun membru marcant, acela risca să-și piardă postul. Personal, la biserica unde slujesc eu, veneau unii dintre comuniști la ore tîrzii din noapte, la orele 21 sau 22, și cereau să fie botezați și cununați, dar nu-i treceam în registre”, ne-a povestit preotul Mardare.
Viața s-a scurs, iar evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe părintele Constantin Mardare tot la sfîntul Altar. Cunoscător al realității românești din perspectivă sufletească, preotul Mardare este convins că „România va intra în Uniunea Europeană, pentru că situația geopolitică ne admite. Însă corupția nu va dispărea, deoarece este de sus, de la nivelele înalte pînă jos”. Părintele nu poate face o comparație între societatea românească antecomunistă și cea (post)comunistă. „Înainte de 1945, oamenii nu erau așa de corupți, din contră, erau sfinți comparativ cu cei de azi”, conchide preotul Mardare. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns