Două ceasuri „bune”

Eugen VERMAN

Coadă mare la casieria „Transportului public” de pe strada 9 Mai. Pensionarii băcăuani – atîția cîți s-au încumetat marți, 9 ianuarie 2007, să „reziste” la acest rînd aproape interminabil – stau cuminți și înaintează în pas de melc. Doar acolo, departe, în față, spre ghișeu, se aud ceva voci mai stridente, de, sînt oameni bătrîni, nu prea mai știu să-și stăpînească nervii, unii-s prea bătrîni pentru cele două-trei ceasuri de așteptat. Am, deja, o „vechime” de vreun sfert de ceas – exact la 9,15 m-am așezat, conștiincios, în coada-cozii – și am și început să-mi fac prieteni. E drept, prieteniile însăilate în astfel de ocazii sînt ca focul de paie, dar acolo, mai ales dacă e frig – deși, astăzi, nu-i prea frig – și mai și începe să plouă, gîndurile împărtășite celor de lîngă tine fac foarte mult, timpul trece pe nesimțite… Iată că tocmai s-a terminat, acolo, în fața-feții, o discuție mai aprinsă, și „subiectul”, vînăt tot de frig, pleacă, șontîc-șontîc, sprijinindu-se de baston, și-și face rînd chiar prin dreptul meu. Îl întreb ce-a pățit și spune, cu un glas abia auzit, că e de la cinci dimineața la coadă, „am fost, domnule, al șaselea, „doamnele” au venit, normal, la opt, că așa e programul, și acum, cînd mi-a sosit rîndul, n-am avut la mine talonul de pensie din decembrie, eu am crezut că trebuie să-l aduc pe cel din noiembrie, și așa a trebuit să fug pînă acasă și, acum, cînd m-am întors, doar doamnele m-au mai recunoscut că am stat la rînd… Eu sînt, domnule, om corect, am lucrat toată viața la cefereu, acolo era armată, nu glumă, cum să-mi permit eu să trișez…!”. Și pleacă, șontîc-șontîc, tîrîindu-și supărarea și anii spre casă, dar fericit că e în posesia legitimației de călătorie făcută cadou de primăria urbei. Chiar dacă, începînd cu acest an, legitimația nu mai costă 1 leu, ci 7,50 lei, tot cadou se cheamă că e, la urma-urmei un bilet dus-întors face 2,40 lei… Iar pentru bătrînul acesta care locuiește într-un cartier al Bacăului și vine, tot la două zile, la piață, înseamnă foarte mult. Chiar și pentru mine, care călătoresc destul de rar, e o economie… O doamnă din dreptul meu – care i se plînsese alteia, vecina de rînd, că tocmai a dat pe medicamente „un milion” – caută, cu disperare, în poșetă și constată, cu groază, că talonul ei de pensie e tot din luna noiembrie. O roagă pe „vecina” să-i țină rîndul și, după o jumătate de ceas, revine. În vremea asta am mai înaintat ceva, sînt cam la mijlocul rîndului, după mine s-au adunat o mulțime de oameni și asta mă face să mă simt și eu ceva mai… bine. Unii vin, se uită, se interesează de program, și pleacă. Vin mîine… E și cazul amicului meu, Gheorghe Pîrvu, fost maistru la fosta mare întreprindere de încălțăminte „Partizanul”, acum beteag de un picior, care se oprește în dreptul meu și mă ține de vorbă preț de vreun sfert de oră. Da, „Partizanul” nu mai este – „ați văzut cum și-au bătut joc de munca generației mele, cum ne-au distrus economia națională…?”; eu încerc să schimb vorba, știu că e pescar înrăit, „ar trebui, domnule, ca acum să fii la răpitor…”, zic eu, el se face că nu mă aude: „Acum construiesc magazine pe locul fabricii mele, în loc să construiască locuri de muncă… Cică am intrat în Uniunea Europeană, dar eu spun că decît cerșetor la poarta iadului, mai bine mort la poarta raiului, așa zic eu…”. Și pleacă și el, cu gîndul, ferm, de a reveni a doua zi. …Dinspre ghișeu se aud iar vociferări. Un bătrîn tremură tot, și-a uitat acasă buletinul, se roagă de oameni să-l lase în față cînd va reveni cu buletinul, că nu stă departe, acolo, în blocul acela de lîngă insula de agrement; da, i se dau asigurări că i se va recunoaște faptul că a stat la rînd și omul pleacă și revine tot după vreo jumătate de ceas. Unei doamne de lîngă mine i-au înghețat picioarele, pleacă să facă puțină mișcare și, la întoarcere, aduce o pungă cu covrigi calzi, pe care îi împarte cu dărnicie „tovarășilor de suferință” din jurul ei. Bun covrigul, parcă mă încălzește și pe mine. În sfîrșit, ajung la ghișeu. Uff…! Privesc la ceas, este exact 11,15. Nici nu știu cînd au trecut două ore! Plec bucuros, am rezolvat problema, dar bucuria îmi trece repede, fiindcă îmi revin, imediat, în minte cuvintele înteleptului care spunea că, în viață, pierdem, fără nici un rost, ceasuri și zile și ani, doar avem la dispoziție tot timpul din lume, iar la moarte cerșim o clipă…
Eugen Verman
ocazii sînt ca focul de paie, d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!