Dreptul la replică

Despre un cronicar și un spectacol prost

Locuind la oarecare distanță de municipiu, am descoperit ceva mai tîrziu că în „Ziarul de Bacău” din 06.10.2006 (arhivat pe Internet), prietenul și protejatul meu dintotdeauna, domnul Val Mănescu, a publicat la pagina „Opinii”, sub titlul „Un spectacol european”, un comentariu critic tendențios la adresa textului „Logodnicul din ciorap”, înscenat de trupa locală.
Dacă în alegațiile domniei sale s-ar fi referit numai la „spectacolul făcut” după textul meu, spectacol pe care, personal, îl consider prost, dar V. M. îl califică drept bun – „trupa băcăuană face dovada unui talent incontestabil, găsind ritmul și măsura pentru ca reprezentația să capete o notă de trecere” -, încă nu aș fi avut nimic de obiectat. Numai că, în urma unei recognoscibile de acum chimii sociale, d-l Val Mănescu s-a transformat nitam-nisam în… instrumentul contondent al unor persoane jignite de faptul că, în semn de protest față de calitatea slabă a spectacolului, cerusem la vizionare amînarea prezentării acestuia la public și-mi condiționasem ritos participarea la premieră de… operarea unor esențiale și absolut necesare retușuri. Nu am fost ascultat etc. etc. În consecință: avînd explicația calității agresiunii produse de V. M. asupra persoanei mele și fiind obligat să-mi apăr imaginea de onorabil autor a 25 de volume și a 26 de spectacole de teatru înscenate pe unele dintre cele mai importante scene din țară, sînt nevoit să demontez, aici, resorturile intime ale atacului însăilat cu indescriptibilă narcisiacă satisfacție:
1. – D-l Mănescu susține că a văzut premiera spectacolului. Eu mă îndoiesc că „a văzut-o”. Zic „mă îndoiesc”, ca să nu spun că minte, fiindcă mă întreb: ce interes ar avea un cronicar de teatru să treacă sub tăcere, în comentariul său presărat, de altfel, cu multe amănunte picante, faptul deja elocvent că deși se afla în localitate, de la premieră a lipsit… autorul? Răspuns: dacă abilul V. M. ar fi comentat cinstit „evenimentul teatral”, ar fi pierdut ocazia de a-și exhiba frustrările activate șiret în spatele așa-zisei sale obiectivități.
2. – Cunoscut îndeosebi ca poet al „celebrei” Gina Pistol – zisă „iepurașul” (a se citi pe internet și minciuna cu… „autor a opt volume”!), d-l V. M. califică un text bine apreciat de personalități ale literaturii române (Mircea Ghițulescu, Daniel Corbu, Adrian Tion, Vasile Sporici etc.) ca fiind „precar”, „confuz”, cu „o situație conflictuală greu de imaginat” etc., evident, neînțelegîndu-l!; sau, dacă domnia sa are suficientă capacitate – eu vă asigur că are! – și… „l-a înțeles”, mă întreb, siderat: chiar este convins că simplificarea simplistă a parabolei dramatice mă poate anula? Căci piesa „Mama Teo egala bărbaților” sau „Logodnicul din ciorap” este… o parabolă a identității! Îl invit să recitească măcar mottoul piesei – trecut, la cererea mea expresă, și pe afiș, motto care, iată, îmi confirmă încă odată aserțiunea: „Omul se zbate o viață să demonstreze că este cineva, vreme în care ceilalți (aici, V. M.) sînt convinși (?) că el este, de fapt, cu totul și cu totul altcineva!”
3. – D-l V. M. aruncă din vîrful pixului său acuzații dintre cele mai grave, mințind pueril că decorul spectacolului ar fi fost gîndit de mine: „Numai în hotelul lui Savin se închiriază clienților camere în curs de renovare, fără paturi etc. etc…”, deși în textul meu a citit indicația clară: „Decor unic. Interiorul unei garsoniere(!) de la mezaninul unicului hotel existent în localitate. În peretele din spate, fereastră dublă încadrată de perdele din pluș ce pot fi manevrate prin intermediul unui cordon etc. etc.”
4. – D-l Mănescu citează neprofesionist, aberant și corupt din textul incriminat, însă mai uimitor între toate este gestul de a se folosi de o simplă coincidență onomastică pentru a aduce atingere imaginii unei doamne de o mare discreție și civilitate: „…adevărata doamnă Harja era, acu’ vreo treizeci de ani, funcționară la Primăria din Slănic Moldova…(!?)”. O afirmație aiuritoare, pe care orice om gentil, chiar aflîndu-se la ananghie, ar evita să o producă, cu atît mai mult cu cît doamna căreia îi face afrontul de a o pune în context dezavantajos, pe vremuri, la fel ca și mine, l-a tratat fără reproș. Să fie, oare, adevărat că recunoștința este cea mai grea povară?…
Bineînțeles că nu există nici o legătură între doamna jignită malonest și personajul din comedia-parabolă în discuție! Este ca și cum cineva cu toate facultățile mintale în ordine ar afirma pe nepusă masă despre V. M. că „…adevăratul domn Mănescu era, acu’ vreo treizeci de ani, prim-ministru la Guvernul României!…”
5. – Dl. V. M., probabil pradă naivă a unor satisfacții spirituale perverse dar, din punct de vedere intelectual, ilicite, afirmă: „…sînt păstrate în reprezentație replici care mai de care mai geniale, rod al propriilor meditații ale autorului…”, și citeaza insidios enunțuri ce caracterizează personajele semianalfabete din piesă: „omul rău se depistează singur” sau: „bărbații numai cînd sînt departe sînt viteji” etc. etc. încercînd să acrediteze cu nonșalanța absolventului școlii de meserii ideea că tot ce spun și făptuiesc personajele sînt… gînduri și fapte de-ale autorilor, iar formulările de limbaj ale personajelor denotă… adîncimea de gînd a autorilor lor. Ciudată perspectivă asupra literaturii dezvoltă șiretul cronicar V. M.! Ca și cum Rică Venturiano, cunoscut pentru lipsa de proprietate a termenilor, ar fi însuși Caragiale!
6. – D-l Mănescu mai afirmă, delictuos, cu voioasă lipsă de scrupule, dar deștept: „Viorel Savin știe că spectatorul băcăuan e stresat de apropiata intrare a României în Europa, preocupat de fluctuațiile Bursei, de scumpiri, de dosariadă și de cine va fi șeful spionilor români, de aceea le (sic!) propune o comedioară previzibilă și schematică…”. Trecînd peste flagrantul dezacord gramatical ce-i urîțește și mai mult minciuna că aș fi avut în vedere U.E., „dosariada”, „șeful spionilor români” etc. atunci cînd am scris piesa de teatru, precizez scurt că aceasta a fost scrisă… înainte de 1993, pe cînd nici măcar nu se povestea despre „…spectatorul băcăuan stresat de apropiata intrare a României în Europa”! Și mai precizez că din piesa scrisă de mine nu fac parte: decorul nefuncțional, telefoanele mobile, numeroasele conversații prilejuite de acestea, nunțile „ca la Cana Galileii” – semidoctă asociere!? – și altele.
După știința mea, trei ar fi situațiile ce ar justifica un atac devastator împotriva unei persoane cît de cît afirmate în spațiul public:
a. – agresorul este o personalitate culturală bine conturată și simte obligația să acționeze în numele binelui colectiv;
b. – victima, indiferent de statutul său social, i-a produs numai rău agresorului;
c. – agresorul, în modestia gîndirii sale, este convins că maculînd, se înalță deasupra celui maculat!
Excepție făcînd situațiile în care și-a determinat propriile-i frustrări – declanșate numai și numai de „emoțiile” sale imprevizibile! -, nu i-am produs nici un rău direct d-lui Valentin Mănescu ci, dimpotrivă! Ca dovadă, el însuși susținea cu mare haz, în diverse cercuri, că „Savin este, de fapt, un masochist: face bine așteptînd cu sufletul la gură să i se răspundă cu răul!”
Încheind, constat că mai rămîn două situații care ar putea justifica atacul denigrator, din partea d-lui Valentin Mănescu, asupra mea. Rămîne să se încadreze singur în situația potrivită sieși. Displăcîndu-mi să văd oameni în dificultate, mă abțin să-i comentez alternativa evidentă. Păcat, Val! În viața asta, dacă nu dovedești respect, obții dispreț! (Viorel SAVIN – scriitor)nță onomastică pentru a aduce atingere imaginii unei doamne de o mare discreție și civilitate: ”

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!