Nicoleta BICHESCU
Un copil de 15 ani și-a ucis fără regrete prietena, elevă în clasa a VIII-a. A invitat-o la discotecă, a violat-o, apoi, de teamă că totul se va afla, a pus mîna pe un bolovan și i-a zdrobit capul. O cruzime înfricoșătoare pentru un adolescent, o dramă pentru familia care își conduce la groapă fetița. Este al doilea caz petrecut în județul nostru, după ce o tînără de liceu, tot de 15 ani, și-a omorît cea mai bună prietenă, atrasă de bijuteriile și blugii victimei. Criminalitatea juvenilă nu mai este doar un subiect de film american, ci devine o îngrijorătoare realitate. Două cazuri, aparent fără nici o legătură. Dar care ridică același semn de întrebare: cine greșește?
Disputa pe această temă pare fără ieșire. Familia sau școala? Sau amîndouă la un loc? Cine se face vinovat pentru debusolarea unei generații? Profesorii spun că, în general, vinovați sînt părinții. Acei oameni pentru care supraviețuirea a devenit principalul mobil al existenței. Serviciul a devenit mai important decît propriul copil, care își umple timpul cu ce găsește și își răspunde singur la întrebări pe care alte generații nu le-au avut. Nici copiii oamenilor cu bani nu o duc mai bine. Da, au haine frumoase și, cînd împlinesc 18 ani, mașini de lux, dar unii dintre ei nu reprezintă în ochii propriilor părinți mai mult decît „o investiție de viitor”. Nici cu ei nu are nimeni timp să stea de vorbă, să le dea un sfat sau să observe că ceva nu este în regulă.
Unii părinți nu înțeleg de ce puștoaica sau puștiul lor o iau deodată razna. Rezumă totul la mîncare, haine și, în general „condițiile oferite”, care ar trebui să se regăsească în rezultate și comportament. Auzi tot mai rar oameni care să se laude că au „copii buni”, care nu fumează din clasa a VIII-a, nu beau peste măsură, nu umblă în cercuri îndoielnice, mai pun mîna pe o carte și sînt preocupați de engleză și calculatoare. Din păcate, un mare procent dintre acești copii buni înțeleg rapid că viitorul lor înseamnă muncă multă și prost plătită și, încă din anii studenției se „reorientează” spre America.
Să revenim, însă, la subiectul nostru. Profesorii spun că vinovați sînt părinții. În replică, părinții îi acuză pe educatori că s-au îndepărtat prea mult de la menirea lor. Că nu-i mai interesează decît să facă pregătiri și ignoră problemele reale ale adolescenților. Profesorii sînt mai preocupați de materia pe care o predau, de latura strict informativă a învățămîntului, și ignoră latura formativă. Există și excepții, dar tinde să devină o modă profesorul care vine la clasă, ascultă și predă, fără să-l intereseze nimic altceva decît ce și cît știe elevul. Și pentru ei copii sînt o investiție, dar privită din alt unghi. Liceanul e o potențială sursă de cîștig, atîta vreme cît părintele ajunge la convingerea că el are nevoie de meditație, dată, evident, în particular.
Școala se face tot mai mult în sufrageriile profesorilor și tot mai puțin în sala de clasă. Asta, la oraș, unde a devenit o modă. În mediul rural, e și mai jale. Profesorii, marea majoritate navetiști, își dozează eforturile în funcție de mersul autobuzelor, își fac din ninsoare un argument suficient de puternic pentru o zi de chiul „cu acte”, iar puținii copii care se dovedesc capabili și interesați, sînt sfătuiți să meargă la oraș. Profesorul cu vocație a devenit o raritate la catedre, tot mai mulți absolvenți de facultate se dovedesc foarte bine pregătiți, dar foarte puțin dispuși să se implice și în viața elevului, să-l sfătuiască și, eventual, să-l ajute.
Cine greșește de fapt? Aș crede că adevărul e undeva la mijloc. Că și educatorii, și părinții, își au partea lor de vină pentru adolescenții cu sistemul de valori răsturnat. Și unii, și alții, pasează vinovăția, în loc să se întrebe ce mai e de făcut. Soluțiile nu pot fi decît comune și doar comunicarea mai poate salva ceva.
Lasă un răspuns