Nicoleta BICHESCU
Un orășel de cîteva mii de locuitori a intrat în agonie. Disperarea a pus stăpînire pe oamenii din Dărmănești. Aproape 800 de femei și bărbați, obișnuiți să meargă la muncă, s-au trezit în stradă, fără nici un venit. Acum, se zbat să recupereze și ceea ce li se cuvine pentru ultimele trei luni lucrate. Dacă ar fi să luăm în seamă și membrii familiilor lor, dar și firmele care au avut relații cu Rafinăria Dărmănești, putem vorbi aproape despre falimentul unui oraș, nu doar al unei societăți. Fără bani, oamenii s-au văzut nevoiți să renunțe la minimul de confort: au scos din casă cablul și telefonul. Acum, se gîndesc cu groază că vine factura la electricitate și unii se întreabă dacă nu cumva vor fi nevoiți să se întoarcă la opaiț.
Am stat de vorbă ieri cu cîțiva dintre cei care au rămas pe drumuri. Sînt speriați că nu își vor mai putea ține copiii prin școli sau facultăți și, ceea ce îi înspăimîntă cel mai tare, este lipsa de perspective. Dărmănești s-a tranformat dintr-o comună într-un orășel, tocmai pentru că, timp de aproape 50 de ani, aici a funcționat o rafinărie. Porțile s-au închis, în zonă sînt doar cîteva firme de prelucrare a lemnului, unele dintre ele nevoite să facă, la rîndul lor, disponibilizări. Oameni în putere se tem că nu își vor mai găsi nicăieri de lucru și că, împreună cu familiile, se vor zbate în sărăcie. Pînă și micile chioșcuri de cartier au început să-și închidă porțile, în lipsa clienților care, fără un ban în buzunar, și-au redus consumul doar la ceea ce este absolut necesar.
De trei luni, oamenii au călcat pragul rafinăriei, sperînd că lucrurile s-ar putea rezolva, dar și că își vor primi salariile. Acum sînt puși să semneze foile de lichidare și nimeni nu le garantează că vor mai primi vreodată plata pentru ceea ce au muncit. Ieri au luat o măsură extremă, dar cuminte: au intrat în societate și nu mai vor să plece de acolo, pînă nu iau banii. Și-au luat plăsuța cu mîncare și sînt dispuși să doarmă printre instalații, doar să-și recupereze drepturile salariale. În opinia lor, pentru necazul prin care trec există un singur vinovat: Corneliu Iacobov, fostul patron al rafinăriei, cel care i-a semnat falimentul.
Oamenii spun că patronul nu a mai fost văzut prin zonă, după ce judecătorii au decis să declare falimentul. Și, la ce ar mai fi venit? Rafi8năria rmănești nu mai poate prezenta pentru el nici un interes, atît timp cît nu mai e nimic de cîștigat de pe urma ei. A venit, de-a lungul celor aproape patrui ani cîtr a fost patron, cu elicoptere, cu mașini de lux și a plecat lăsînd în urmă mii de miliarde de lei datorii la bugetul de stat și la partenerii de afaceri, dar și datorii în buzunarele oamenilor care au lucrat pentru el. Nici oamenii nu îi mai sînt acum utili, atît timp cît nu îi mai pot aduce beneficii. Și puțin îi pasă că, în timp ce el se plimbă pe vreo însorită coastă, așa cum susțin niște mai vechi parteneri de-ai lui de afaceri, sute de familii trăiesc drama sărăciei. O dramă de care Iacobov nu e străin. Cum nu e străin nici de falimentul în care a aruncat nu numai rafinăria, ci un întreg oraș.
Ce a dus spre acest faliment răsunător? Elicopterele, excursiile de lux, facturile plătite către colegii de partid? Un răspuns pe care nu îl poate da un jurnalist, ci polițiștii, judecătorii sau procurorii, care ar trebui să cerceteze și să justifice un faliment de asemenea dimensiune. Pînă acum, au găsit o simplă explicație: economia românească. Și ceva îmi spune că aceasta este și singura explicație la care se vor opri.
Lasă un răspuns